Dar de ce a fost nevoie de o îndepărtare atât de mare şi de îndelungată de noi înşine, de o alienare practic, pentru a ne întoarce în non-locul de unde am plecat rătăciţi, în Sinele redescoperit? Poate că e un drum ritualic.
Ce cuvinte pot apropia o inimă de liniştea ei? Ce lume de cleştar, transparentă şi goală de prihana formei poate răsări dintr-o inimă liniştită? Ce lucrare mai mare poate fi decât aceea pe care o face Tatăl înăuntrurămânândul? (Ioan, 14.10). Lucrez împreună cu El şi tot ce este al Lui este şi al meu şi tot ce este al meu este şi al Lui. De fapt, eu nu am nimic al meu. Tot ce am vine prin graţia divină. În primul rând viaţa: am viaţă în El însuşi, ca Fiu prin duh (Ioan 1.12). Restul sunt plăsmuiri. De aceea nu voi mai rătăci, am să mă-ntorc la Tatăl neabătut. Voi lepăda chipul cel de creatură şi voi fi una cu El „din domnul, în Domnul şi domnul” (Meister Eckart).
Mă voi bucura în făptuirea dreptăţii mai mult decât se poate bucura cel mai drept dintre îngeri. În lumea aceasta, toată suferinţa se naşte din dragoste, iar dragostea se naşte din suferinţă. Dacă îmi aduc suferinţă cele trecătoare, înseamnă că le iubesc pe acestea, în loc să iubesc pe Domnul şi cele divine, care nu aduc suferinţă. Ce-aş putea dori mai mult dacă îl am pe El pretutindeni? Tot ce este altceva este fals, este iluzoriu, tot ce nu e „din plinul inimii”. Căci există o lege a afinităţilor, după care cel pur iubeşte puritatea, cel drept iubeşte dreptatea, cel bun iubeşte bunătatea şi-aşa este cu toate atributele divine. Şi omul va fi cunoscut, cum spun Scripturile, după faptele şi după roadele sale. Iar o Scriptură spune că cel mai de jos nivel al sufletului (care este suflare de viaţă, să nu uităm) este de fapt mai înalt şi mai nobil decât înălţimile cereşti. De ce este omul atât de preţuit? Pentru că e una cu Tatăl înaltului cer. Asta e şi viaţa eternă: să cunoşt
