Apararea antiracheta euroatlantica, Europa de Est - De la sfarsitul anilor ’50 din secolul trecut si pana astazi, SUA au lansat mai multe programe de aparare balistica, la inceput numai pentru protejarea teritoriului lor impotriva rachetelor intercontinentale ale fostei Uniuni Sovietice (ICBM). Toate au prezentat, la vremea respectiva, deficiente de natura tehnica, strategica, economica etc., viata lor a fost scurta, de numai cativa ani.
Primul a fost programul Nike, cu interceptori Nike-Zeus cu focoase nucleare, cu o durata de 4 ani (1957-1961), au urmat altele asemanatoare, iar in anii ’80 a fost lansat proiectul KKV (Kinetic Kill Vehicles), cu interceptori cu contact direct, fara focoase nucleare. Apoi, la 23 martie 1983 presedintele Reagan a anuntat un program nou de aparare antiracheta, denumit Initiativa de Aparare Strategica (SDI), in realitate un megaefort futuristic, ambitios si extrem de costisitor, cu baze spatiale cu tunuri cu laser, sateliti-interceptori tot cu raze laser, sisteme de comanda si control ultrasofisticate etc. In cativa ani s-au risipit 150 miliarde de dolari din cele 3,6 trilioane cat ar fi costat intregul program, iar in anii ’90 presedintii Bush sr. si Bill Clinton au coborat din „Razboiul Stelelor” cu picioarele pe pamant si au renuntat la SDI, o aventura nerealista, inspirata din filmele sci-fi.
Din anii ’90 si dupa inceputul noului mileniu, obiectivele apararii antibalistice a SUA au devenit sensibil mai modeste, America lui Clinton si a lui Bush jr. a fost mai degraba preocupata sa opreasca profilerarea nucleara, decat de defensiva antiracheta. Au fost instalate doua baze de interceptori, una in Alaska (operationala din 2006) si alta in California, iar la 17 decembrie 2002 SUA au solicitat oficial Marii Britanii si Danemarcei sa le acorde facilitati terestre pentru instalarea, prima oara, a unor sisteme de aparare a
