Am primit prin posta eseul lui Tony Judt (Romania: Bottom of the Heap; The New York Review of Books, nov. 1, 2001) la mai putin de cinci zile de la aparitia sa in Statele Unite. Prietenul meu din New York, care mi-l trimisese, spunea ca a fost si pentru el o pilula amara, greu de digerat, dar ca facuse o mica senzatie in lumea celor interesati de Romania, datorita prestigiului incontestabil al revistei in care a fost publicat. Mai presus de aceasta cautionare, care facea eseul credibil, chiar si dincolo de erorile – unele comice – pe care le contine, prietenul meu era impartit intre ispita de a credita fara simt critic o autoritate americana cu o larga audienta la public si respectul, mult mai dilematic, pe care mi-l datora mie. Discutasem de mai multe ori impreuna, in anii din urma, despre aceasta categorie de texte, despre stereotipul de a discredita Romania prin scheme mediatice si reprezentationale preconcepute sau despre complicitatea intelectuala romaneasca, din interior si din exterior, cu care se produceau adesea, chiar si-n locurile cele mai prestigioase, aceste derapaje. Asistase si el – dus de mine, incognito – la conferinte academice simandicoase, unde membri ai exilului romanesc sau intelectuali romani foarte bine cotati la bursa valorilor din tara se intreceau in a vorbi de rau Romania, vopsind totul in culorile cele mai sumbre. Prietenul meu a fost de fata atunci cind, la un congres unde prezentasem o lucrare, un profesor american s-a ridicat iritat, reprosindu-mi ca Romania nu are... istorie, intreg trecutul autohton fiind o fictiune, generata prezumtios de intelectuali si patrioti orgoliosi, un soi de no man’s land geopolitic, aflat la marginea umila a citorva redutabile imperii regionale: rusesc, otoman sau austro-ungar. Am raspuns senin, la obiect, ironizindu-i convingerea si zeflemisindu-i prejudecatile, in sustinerea carora nu avea argumente, fii