Când se rosteşte numele apendicită, strâmbă din nas lumea ca în faţa unui lucru de mare banalitate. Mai întâi sfidarea populaţiei la adresa diagnosticului de apendicită porneşte de la ideea că operaţia de apendicită e o jucărie, de aceea este executată această intervenţie chirurgicală de medicul tânăr, chirurgul începător. Iar apoi desconsiderarea acestei stări de boală este făcută şi din pricina percepţiei în rândul poporului că apendicele este o rămăşiţă inutilă a organismului de-a lungul perfecţionării lui, că este un organ pitic şi fără nici un rol, care mai mult încurcă decât are vreo misiune.
Una-douăLucrurile se pare că nu stau chiar aşa din mai multe puncte de vedere, deşi era o vreme în care operaţiile de apendicită se făceau pe bandă rulantă. În jurul anilor 1950, americanii chiar adoptaseră o atitudine extremă, şi anume: îi operau cam pe toţi copiii, mai ales pe cei care locuiau în zone mai îndepărtate, pornind de la ideea că mai bine li se scoate copiilor apendicele decât să-l lase şi la apariţia crizei de apendicită, din locurile pustii unde domiciliau, să ajungă după o zi, două într-un spital, întârziere care producea complicaţii severe. De fapt, şi în România se scotea apendicele una-două. Când pe copil îl apucau niscaiva dureri de burtă, părinţii îl înşfăcau de o “aripă” şi fuga la spital să-i îndepărteze apendicele. Rosteau părinţii o frază de pasămite oameni prevăzători: “Să n-ai grijă toată viaţa că o durere de burtă poate fi apendicită care să se spargă”. Lămureşte pe temeiuri ştiinţifice capitolul apendicită prof. dr Mircea Beuran, şeful Clinicii de chirurgie generală de la Spitalul de Urgenţă Floreasca.
Apendicele este un rudiment al tubului digestiv lung de 7-12 cm, dar gros doar de 4-6 mm, care seamănă cu un deget de mănuşă. El se află în abdomen, în dreapta, zona de jos, deasupra rădăcinii coapsei picior
