Despre „genocid“, „etnocid“ sau „dezastru umanitar“, despre lagăre, deportări, închisori, tortură, execuții colective în lumea comunismului românesc. „Memoria ca formă de justiţie“ sunt cu­vinte puse de Ana Blandiana pe fron­tis­pi­ciul Memorialului Victimelor Co­mu­nis­mului și al Rezistenței de la Sighet.

Memoria colectivităților uma­ne din comunism, blocată ju­mătate de veac de cenzură, în arhive secrete, de ame­nințări și frică, de teroarea re­vărsată asupra lor prin instituțiile sta­tului comunist, își revine după 1989. Are­s­tări în noapte, procese publice, tribunale militare (în vreme de pace), execuții co­lective și individuale, penitenciare, dar și închisori experimentale de tortură (Pi­tești), lagăre, deportări, sate noi ridicate în bărăganuri pustii pentru nevinovații din Banat și apoi pentru deținuții cu do­miciliu obligatoriu, construcții de canale în care sunt îngropați, pentru a-i în­frân­ge, deținuții politici sau cei ce refuzau co­munismul colhozurilor la sate, o întreagă paletă de orori revărsate asupra unei uma­nități pașnice... Un iad ascuns după Cor­ti­na de Fier, peste care, pentru liniștea ta su­fletească, nu era confortabil să te uiți! Și, cu adevărat, nimeni de dincolo nu s-a ui­tat. Din cauza realpolitik-ului, poate, sau a indiferenței unei lumi cu principiile de­zechilibrate după al doilea război mon­di­al.

După 1989, memoria blocată a explodat. Mișcări intelectuale din aceste țări, în ca­zul nostru România, s-au mobilizat pentru a reface din țăndări, din documente, din vocile rămase încă în viață această me­mo­rie a unei lumi condamnate tăcut la ui­ta­re, pentru confortul multora. Sub această deviză – „Memoria ca formă de justițe“ - au apărut cu sprijinul Memorialului de la Sighet şi al Academiei Civice zeci de vo­lume de documente care refac imaginea și realitatea concentraționară din România în perioada comunistă. Au ap