Pasărea albastră a fericirii tocmai ce zbură pe lîngă mine: este o păsăruică mică, de un albastru electric şi trăieşte în Munţii Ozark. Pînă să-mi fi zburat pe la ureche, nu aveam ştiinţă decît de gaia albastră, un păsăroi mare, cu creastă şi care cîrăie ca un pterodactil. În Munţii Ozark, aerul e răcoros şi mîngîios, seara şi dimineaţa, şi în pădurile din jur viaţa pare mai degrabă rară în comparaţie cu habitatul meu furibund de fertil din Louisiana. Adevărul este că, aici, noaptea este de-a dreptul linişte, cu numai cîte un geamăt sau tril străpungînd codrii, cînd şi cînd. În Louisiana, noaptea copacii se bagă în priză şi păsările stau treze pînă în zori, asemenea beţivanilor la prima lor vizită pe Bourbon Street. Dimineaţa poţi vedea cu ochii tăi creaturi noi ivindu-se împleticit de prin cuiburi şi vizuini şi toate plantele pe care le-ai lăsat bine mersi cu o seară înainte sînt cu o palmă mai înalte. Există părţi plăcute în atîta bogăţie de viaţă, dar singurătatea crestelor rimează cu copilăria mea de băiat de la munte. Am crescut cu urechile ciulite după foşnetul vreunui animal sau ciripitul unei păsări în frunzişul foşnitor al pădurilor întunecoase din văile Carpaţilor. Păsările aveau un orar la fel de precis ca şi izvorul aflat la cîţiva metri de casă, care susura la intervale regulate, rostogolindu-se peste o piatră pe care a lustruit-o la perfecţie, ca pe o piesă antică. Munţii Ozark din Arkansas, pe Buffalo River, îmi amintesc de Carpaţi şi altfel: oamenii sînt prietenoşi

şi curioşi, dar independenţi. Au aici o seară cu "muzică în piaţă" la Yelliville, în Arkansas, şi tot oraşul a coborît în piaţă, cu balansoarele, să-l asculte pe cîntăreţul country plîngîndu-şi în versuri dureri atît de familiare, încît m-am simţit aproape uman. Era sîmbătă şi adolescenţii îşi făceau veacul prin parcare, fumînd şi semănînd atît de tare cu nişte adolescenţi care