Să recapitulăm. La Conferinţa Scriitorilor convocată în iulie 1955 de către Comitetul Central comunist, cei mai proeminenţi (social) şi cei mai avantajaţi (material) scriitori români ai momentului dădeau un spectacol de neuitat. Mihai Beniuc, de exemplu, îşi împărţea subordonaţii pe regiuni şi pe domenii (Petru Dumitriu - în industrie, Eusebiu Camilar - în agricultură, Mihail Davidoglu - pe şantiere), astfel încît "pînă cel mai tîrziu într-un an să obţinem lucrări", după cum spunea responsabilul; Maria Banuş mărturisea că "în urma întîlnirii cu tovarăşul I. Chişinevschi, a avut loc în mine un proces de reînviorare, de reînvigorare", iar Aurel Baranga avertiza că "în ultimii doi ani, în rîndurile scriitorilor s-a manifestat o puternică doză de apolitism". Etc., etc.

Nu mă pot decide dacă limba caricaturală şi confuză în care se exprimau atunci aceşti "ingineri ai sufletului omenesc" arăta cum arăta din cauza emoţiei vorbitorilor sau din cauză că aceştia nu aveau decît o cunoaştere relativă a românei. în orice caz, gîndirea le-o percepem direct şi netrucat, cu o fidelitate ucigătoare.

Ştiţi care erau în schimb, în acel an 1955, "realizările" din domeniul literaturii, realizări ce reveneau obsesiv în luările de cuvînt ale aproape tuturor participanţilor, ca ilustrare a succeselor răsunătoare repurtate de noua literatură? Erau romanele Bărăgan de V. Em. Galan, Oţel şi pîine de Ion Călugăru, Desculţ de Zaharia Stancu, volumul de versuri Mărul de lîngă drum de Mihai Beniuc, piesele Mielul turbat de Aurel Baranga şi Cetatea de foc de Mihail Davidoglu. în şoaptă, ca despre scrieri compromiţătoare, se pomeneau, pentru a fi criticate, romanele lui G. Călinescu (Bietul Ioanide), Camil Petrescu (Un om între oameni) ori Petru Dumitriu, prezentate drept dovezi ale unei crase lipse de vigilenţă. în rest - neantul programat.

Dacă indicaţiile preţioase date atunc