Odată, închisoarea de la Sighetu Marmaţiei fusese maşinăria de măcinat elitele României interbelice; acum, transfigurată în Memorialul Victimelor Comunismului, ea este Locul neatins de mareele impurităţii ţării. Destinul acestor ziduri este utopic, excepţional, cutremurător: în primele decenii comuniste ele concentrau atrocitatea înăuntrul lor; acum ele ţin ceea ce, din exterior, o asediază atroce şi banal, la o distanţă ce îşi ştie, doar ea, măsura. Traversînd această distanţă fără amortizoarele memoriei care amorţesc moralitatea, drumul spre Sighet nu e nici lin, nici linear. Din forturile confortului de azi, cu greu ne putem urni spre era durerii rememorate continuu la Sighet; hedonism şi durere nu au o lume simplă în comun. Centralele de impurificare a vieţii fac azi din România reţeaua închisă a oricărui carnaval. Ele împing pulsatil viaţa în braţele unui tribalism violent ospitalier, unificat prin şchiopătări maneliste, dar divizat, mafiot, întru sine de securism. În miezul acestui ev nestins, Sighetul e o insulă de viaţă pură; inconvenabil teatrului de penumbre contemporan, izolat de această scenă, Sighetul este un ghetou. Politicianismul îl poate evoca doar prin superstiţie ca pe moaştele unui sfînt fantomatic. Stoicismul pe care îl celebrează, sfinţenia picurată de suferinţele celor închişi la Sighet închipuie o hartă, alta, a României transformate în victimă. De-aici se neatîrnă această hartă-n cui. Nu-i greu să te cureţi de indiferenţe şi alte instanţe ale imoralităţii invocînd puritatea Sighetului, judecînd, în numele victimelor, torţionarii unui sistem la fel de abstract ca suferinzii. Uşor e să te exceptezi ca judecător. Doar că judecata, antisepticul şi puritatea nu au o lume în comun. Muţenia celor care au suferit este modelul bunului-simţ, al gustului, al minimalismului fiinţei comune şi, astfel, extraordinare. Din cei care au fost închişi, t