Registrul inferior al libertăţii de exprimare se rezumă la libertatea de a înjura. Dezlegând uşor strânsorile din presă şi dând tonul la invective, Traian Băsescu a generat exces de derizi­u­ne, transformând un atribut demo­cratic minor într-o armă abil folosită: totul se converteşte în câinii latră, caravana trece.

Faptele guvernanţilor nu se mai ju­decă, nu se mai pedepsesc, nici mă­car electoral. Tratate în cheie ironi­că, amendarea lor eşuează în la­men­tări plângăcioase sau batjocoritoare, ra­re­ori în suduieli veninoase. Deprins cu surogatele, consecvent în a trăi formele pasive de exprimare a conş­ti­in­ţei şi supravieţuitor prin excelenţă, poporul îşi consumă furiile şi ne­mul­ţumirile ca pe un divertisment de care pare să fi ajuns dependent. Ener­vă­rile amuzante, sarcasmele şi persiflările au ca materie primă propriile umilinţe la care puterea politică îl supune zi de zi. Satisfacţia astfel obţinută suspendă registrul expresiei autentice. Sublimarea durerii sociale în notă ridicolă – râsul-plânsul tradiţional românesc – e hrana su­pra­vieţuirii tăcute, dar şi inhibatorul reacţiei pertinente.

Libertatea vulgar înţeleasă de­ge­ne­rează în libertinaj democratic, spec­tacol consumat prin interme­diul media. Dreptatea socială se face într-un talk-show, într-o ştire lungă şi acuzatoare şi se împarte o dată cu hazul stârnit de comicăriile din programele tv sau prin difuzarea unui pam­flet tăios. Atât. Opereta gă­lă­gi­oa­să acoperă tonurile grave venite din ră­runchii societăţii. Ceea ce are cu ade­vă­rat semnificaţie este înăbuşit de larma zglobie a băşcăliei fără limi­te. Faptele reprobabile ale politicienilor sunt văzute ca năravuri demne de satiră, trădările guvernanţilor sunt percepute ca moravuri uşoare, ridiculizate caustic, dar condamnarea lor e amânată la nesfârşit. De­mo­cra­ţi­a frivolă e pe cale să ajungă dezmăţ zil­nic şi pervers, lumpe