Ion Iliescu a împlinit 82 de primăveri (e unitatea de măsură preferată a domniei sale), iar de pe blogul pe care-l ţine deja de patru ani şi jumătate aflăm că numai ce se apucase să-şi facă bilanţul anual că l-au şi izbit dilemele: Prima: "Nu ştiu dacă am făcut istorie, dar sigur am reuşit să las ceva în istoria României: reconstrucţia ei democratică şi, împreună cu aceia care au crezut în acest ţel al României, ancorarea ei în spaţiul civilizaţional occidental."
A doua: "Departe de mine gândul că aş fi fost un om providenţial. Am fost doar un om care şi-a asumat nişte responsabilităţi, într-un moment greu pentru ţară."
De ziua sa, ţin să îl liniştesc de două ori pe fostul preşedinte. Întâi, domnule Iliescu, fiţi pe pace, căci aţi făcut şi aţi intrat în istorie, acest container al memoriei şi interpretării suficient de încăpător ca să reţină fără greşeală tot ce au avut mai funest anumite momente şi personaje centrale.
Apoi, staţi liniştit din nou: se poate confirma că nu, nu aţi fost providenţial. Dar cu cinismul exersat o viaţă v-aţi confecţionat această anvergură şi aţi vândut-o scump unei populaţii pe care deceniile de comunism au lăsat-o în spiritul gol. Dacă dumneavoastră păreţi extrem de împăcat cu asta, rămâne ca istoria să-şi bată în continuare capul.
De ziua sa, însă, Ion Iliescu nu pune în vânzare numai gogoşi camuflate în două-trei dileme, ci şi o pereche şi jumătate de adevăruri înfoliate în certitudini: "Iliescu este un brand în România", "Cine se asociază cu mine are de câştigat", respectiv "Nu eu am nevoie de PSD, PSD are nevoie de mine".
Sunt declaraţii făcute cu ocazia unui interviu televizat şi, cu tot dezgustul, ţin să îi dau de trei ori dreptate lui Ion Iliescu. După peste 21 de ani de la Revoluţie, lucrurile stau exact cum le descrie acest pictor al societăţii româneşti, eclozat din incubatorul politic al realismulu
