Referindu-mă la Paraschiv și la Viglianti după ce primul a cerut din proprie inițiativă să i se reducă salariul, iar celălalt n-a mers la înmormîntarea tatălui său ca să rămînă în cantonament, scriam pe 3 martie: “Întîmplările evocate probează că Oțelul n-are numai fotbaliști, ci și oameni puternici, caractere. Așa se explică, măcar în parte, cum de-a reușit să se transforme dintr-o formație de pluton într-una ce deține șanse reale să devină campioană”.

Cîteva zile mai tîrziu, pe 7 martie, comentînd meciul Oțelul-Rapid, 1-0, notam că “gălățenii au înțeles să alerge și să se bată pentru fiecare minge, pentru fiecare metru de teren. Ei au pus mai mult suflet. Aidoma lui Dan Petrescu la Urziceni, Dorinel Munteanu i-a organizat minuțios, ba i-a și învățat să-și exploateze la maximum resursele”.

Reproduc din același articol: “Deși lipsită de vedete, Oțelul are o rigoare, o abnegație și o încredere care o pot scoate campioană. Dacă va izbuti să cucerească titlul, ceea ce nu mai e de domeniul fanteziei, formația dunăreană va demonstra că se poate triumfa și fără zgomot, și fără scandal. Destui zic că, etalînd un joc îndeobște pragmatic, trupa lui Dorinel n-ar merita să fie lider. Discuție inutilă deoarece se iese campioană pe baza punctelor, nu a impresiei artistice. În măsura în care încă nu și-a însușit lecția spectacolului, Oțelul stăpînește una mult mai importantă. A învățat să cîștige”.

N-am recurs la aceste citate pentru a scoate în evidență că am anticipat victoria finală a Oțelului, una pînă la urmă logică, argumentată și prin prisma faptului că noua campioană a României a condus în clasament 23 de etape din 33. Doar am vrut să subliniez că triumful său a fost unul dinainte anunțat și pregătit cu migală. Ca atare, nu trebuie inclus în categoria surprizelor de proporții. Sprijiniți cu discreție de președintele Marius Stan și încurajați cu entuzias