Daca avem o patura intinsa de intelectuali care isi renega cu voluptate obirsia sau care tac cu lasitate atunci cind ar fi trebuit, dimpotriva, sa afirme raspicat, in dispretul tuturor conjuncturilor, e pe undeva si "meritul" acestui saptaminal, scris - culmea! - intr-o foarte buna, mustoasa adeseori limba romaneasca.
N-am mai citit demult „Saptamina", o revista condusa de un prozator (Viorel Mihail) si un poet (Vsevolod Ciornei) si de la care te-ai fi asteptat, intr-un mod nu atit previzibil, cit, mai ales, firesc (nu?), sa cultive valori contrare romanofobiei cu pretentie demistificatoare (si inca pe un cabotin ton cioranian). Sau, daca imi scapa mie ceva si atitudinea e cumva, realmente, diametral opusa celei care ti se livreaza la o prima (si, frecvent, chiar secunda) lectura, sa se desparta mai distinct apele de uscat, pentru ca ambiguitatea, mai cu seama intr-o materie atit de ultragiata cum e aceasta a relatiilor dintre parte si intreg, nu face decit sa tulbure si mai abitir niste ape numai bine opacizate... Revista face, la toamna, cum se poate intelege din editorial, 20 de ani de la aparitie. Asta inseamna - ca sa preiau jocul de cifre (nelipsit de o anume relevanta) al sursei - 1000 de numere. „Oare ce-o fi insemnind 1000 de numere de revista? Inseamna 1000 de saptamini", puncteaza editorialistul. Mai inseamna „o cale de 5 km - de la gara de trenuri pina la Universitatea «Ion Creanga» - cu aceste litere maruntele insirate pe ea in loc de margele". In alta ordine, este echivalentul a 33 de coli de tipar pe an „sau 1,5 volume Ion Creanga, «Opere alese»". Inteleg micul orgoliu nostalgic al lui Viorel Mihail: „aproape 20 de ani de munca in regim nonstop" par, nu doar la scara auctoriala, un lucru impresionant. Pot spune chiar „sublim" - fara sa afectez citusi de putin ironia, dimpotriva, cu ceva doza de gravitate, consimtita in deplina cunostinta de cauza
