„Dacă n-o să am bani să-mi cumpăr caiete, atunci o să mă duc eu cu mama cu ziua prin sat. La prăşit, la adunat, la învârtit. O să-mi adun mulţi, mulţi bani, o să mi-i pun în gentuţă şi mă duc la şcoală”. Vorbele astea micuţa Diana ni le-a spus răspicat, ca omul mare atunci când îşi face planuri. Ea, însă, are şase ani, e mică şi slăbuţă ca o păpuşă. Ştie că mama, când n-are ce să-i mai dea să mănânce, aşa face: se roagă de oameni să o primească la muncă prin grădină. De aia fetiţa stă liniştită - la anul, când va merge la şcoală în clasa întâi, şi-a plănuit să-şi cumpere uniformă din ce va munci cu ziua prin sat. Aşa făceau şi fraţii ei mai mari, se învoiau de la ore ca să meargă la muncă şi uite aşa au reuşit să termine clasa a opta. Sunt, cu totul, şapte fraţi în familia Roibu din Dolhasca, Suceava. Trăiesc numai din alocaţii. Tatăl i-a părăsit şi a lăsat-o pe mama, şchioapă, să fie bărbatul casei. Copilul cel mai mic are un an jumate. Când au turte la masă, sunt fericiţi. Turta e un fel de lipie făcută din făina cea mai proastă. Mama umple cu turte un lighean întreg şi mănâncă toţi de acolo până se satură. Când, întâmplător, primeşte de pomană o bucată de carne, o împart cu toţii între ei, la centimetru. După aia, copiii sunt aşa de fericiţi, că a doua zi povestesc la şcoală cu ochii sclipitori ce-au mâncat ei aseară. Haine nu cumpără niciodată; tot ce poartă e primit de milă de prin sat. Noroc că e şcoala peste drum, altfel nici n-ar fi avut în ce să se încalţe iarna. Aşa, iarna mai merg şi-n pantofi de primăvară şi uneori, fără palton. Un palton gros e scump al naibii, costă cât două, trei alocaţii. „Dacă ar fi mama bogată, atunci ne-ar lua multe, multe bombonele... că-mi plac bombonelele” „Eşti o fetiţă fericită?”, o întrebăm pe Diana. „Da... fiindcă primim alocaţia”, ne răspunde. „Eşti o fetiţă săracă?”. Stă puţin să se gândească ce înseamnă sărac şi zice seni