Înainte de a fi podoabă, inelul a fost pecete şi legământ. Legământ între oameni, dar şi legământ cu zeii. Primele peceţi nu erau totuşi inele. Conducătorii egiptenilor aveau, la început, un cărăbuş de aur, semnele fiind gravate pe partea sa plată; dar fiindcă hainele nu aveau buzunare, iar pecetea trebuia purtată cumva, ea a fost “legată” de deget cu un cerc subţire de metal.

Inelele Antichităţii însoţeau gesturi importante. Faraonul Egiptului l-a ridicat pe Iosif la rangul de prim-ministru (cum am numi azi funcţia lui) dându-i un inel; la fel, Alexandru Machidon, zis Cel Mare, şi-a desemnat succesorul, pe Perdicas, oferindu-i inelul său.

Cea mai stranie “legendă a inelului”, din Antichitatea greacă, rămâne însă cea a regelui Polycrates din Samos. Se zice că Polycrates era protejat de zei şi nu cunsocuse nici o nenorocire în lunga lui existenţă. Norocul îi stătea lângă umăr, întotdeauna. În vremea aceea, printre zeiţe se afla şi una al cărei nume era Fatalitatea. În cazul ei, ghinioanele – zeieşti – se ţineau lanţ şi, aflând de mult prea norocosul rege din Samos, îl pizmui. Polycrates află despre gelozia zeiţei şi se hotărăşte s-o îmbuneze sacrificând pentru ea obiectul pe care-l considera fără preţ: inelul său, cu un smarald uriaş, despre care se spune că fusese lucrat de marele meşter orfevrier al Greciei Antice, Teodor din Samos. Aruncă ofranda în mare. Însă zeiţa era deja mult prea pornită în pizma ei, ca să-l accepte. Zeii, care judecară întâmplarea la tribunalul lor, hotărâră să-i întoarcă lui Polycrates inelul, aşa că-l aşezară într-un peşte ce fu prins, gătit şi adus la masa regelui. Doar că, pentru prima dată, Polycrates fu văduvit de proverbialu-i noroc şi, în loc să descopere inelul şi să şi-l aşeze din nou pe deget, îl înghiţi, se înecă şi muri.

De-a lungul erelor, inelul cunoscu multe avataruri. Inele talismane – cu cons