Nu inteleg de ce cronica literara (ca si cea teatrala sau plastica) a disparut in deceniile zise democratice. Ca lumea a incetat sa mai citeasca sau sa mearga la teatru? Pai, n-a citit nici atunci cind tirajele gemeau de zerouri: majoritatea cumpara bovaric sau dintr-un nating spirit gregar. Explicatia ar trebui cautata pe undeva prin zona fumurilor elitiste ale mult-putinilor nostri manageri de presa: majoritatea si-au inchipuit ca scapa astfel de un vestigiu si prinde un ritm mai occidental.
Un titlu extrem de incitant: A face critica e foarte periculos... Sa vedem despre ce este vorba. „Timpul" a facut, nu chiar demult (sint, de nu ma insel, vreo citeva luni la mijloc) un lucru pe care nu-l mai credeam posibil dupa ce presa (sa-i spunem neliterara, pentru ca o anumita parte a presei imi evoca in mod fatal chipul mereu zimbitor al lui Ion Iliescu si, vai, nu e cazul, tocmai aici!) s-a transformat intr-o casta arondata exclusiv politicului si divertismentului in stil basarabean (adica ce-a mai facut cutare nulitate pe post de „vedeta", plus ceva integrame ca succedaneu al scuipatului de coji in timpul liber). Cronica literara, asa peltica, hodoronc-tronc si puternic ideologizata (cind nu era, franc, partizana), cum s-a iscat si, din nefericire, s-a incapatinat sa ramina, s-a retras estimp pina si din paginile parca de specialitate (daca ar fi sa judecam dupa titlu) ale „Literaturii si Artei". Fenomenul, desigur, e general: nici in Romania n-a mai cunoscut audienta de pina in '89. Unii l-au deplins, altii - de numarat pe degete (si de citit in primul rind!) - au inteles ca, de fapt, am asistat la o reinstaurare a normalitatii: era nefiresc enormul prestigiu al genului, ca si al celui care il practica. Cronicarul devenise o instanta (adica extrem de mult peste datele „naturale" ale exercitiului), pentru ca, in acele vremuri opresive, era singura supapa prin care