Curioasa discriminare intre romanul de-acasa si cel de peste Prut, tocmai in fieful alogenilor! Oare ce-ar face rasfatatii fostului imperiu, daca ne-am apuca de-a valma, cu mic, cu mare, sa rostim precum Andreea Marin, de pilda?... Sint de citeva saptamini la Balti, prin gratia unui vechi si foarte bun prieten. "Capitala Nordului", cum e supranumit (nu fara un anume orgoliu autarhic, evident; desi gindul ma duce fiecare data, cind aud sintagma, parca in replica, la "orasul din infern" ce se infatisa in interbelic ochiului stupefiat al lui Geo Bogza), capitala aceasta, zic, e si bastina mea. O bastina insa mai mult livresca si aproape conventionala: spuneam intr-un text anterior ca n-am locuit acolo decit vreo citeva zile, pina Tata a venit sa-si ia familia implinita de la maternitate. intre timp, desigur, am mai fost de vreo citeva ori la Balti, dar nu am stat niciodata mai mult de patru, cinci ore. Cladirile, ca si strazile, sint stereotipe, le poti intilni in orice alta localitate si singura revelatie pe care o ai privind suprafetele este cea a unei coplesitoare monotonii. Nici presa noastra nu e de creditat fara prudenta in acest sens: puse cap la cap, putinele referiri la imensa asezare din nordul republicii contureaza un tablou tot atit de sumbru ca si cel deja clasicizat. Cu timpul, amanuntele se estompeaza, isi pierd consistenta, nu le mai poti evoca decit ca magma a unui afect sau a unui sentiment general. Nu pot contabiliza - acum cind incerc sa-mi amintesc macar ceva concret din tot ce am apucat sa citesc despre acest oras - decit o persistenta senzatie de teroare. Dar de unde vine in reverberatie funestul registru, cu halourile sale sinistre, cu penumbrele-i infricosate? Ma surprind ca nu mi-am pus niciodata o asemenea intrebare. Presa a inoculat in subconstientul meu, in zile si ore diferite, de-a lungul anilor, o substanta aprehensiva, iar eu nu m-am imp