Foto: Agerpres Lui Caragiale îi plăceau tare mult vinurile şi femeile frumoase, două plăceri pe care le regăsea în
cârciuma ţinută de coana Mariţa, unde bunătatea mâncărurilor şi a băuturilor era egală cu frumuseţea stăpânei, o femeie plină de vino-ncoa’.
Zarifopol n-a înţeles nimic, dar tatăl lui D.I. Suchianu, care a fost cel mai bun prieten al lui Caragiale, l-a luminat şi i-a povestit ce ştiţi şi dumneavoastră acum. Adică acum, aceste vorbe încetaseră a fi numai ale neamţului.
Caragiale trăia acum în exil, unde se trimisese singur, pentru că era dezamăgit, îndurerat, indignat, certat cu o ţară ingrată, care-l jignise şi nedreptăţise, e vorba despre marele premiu pentru literatură pentru cel mai bun scriitor în viaţă, nimeni nu se îndoia că acest scriitor este Caragiale, se pare că şi el era aşa de sigur de premiu, pentru că făcuse câteva împrumuturi până la recompensa naţională. Dar juriile sunt aşa cum sunt, premiul l-a luat o carte de geografie, un manual. Ţâfnos cum era, nenea Iancu şi-a făcut bagajele şi a trăit nefericit în Berlin până când s-a stins din viaţă. A trăit la Berlin ca peştele pe uscat şi toată această durere el o trimitea la Bucureşti printr-o telegramă cu singura frază care-o putea cuprinde: "Griu cu veaţa tom’ispektor!".
Şi totuşi, cum se poate ca un scriitor bun, mare, a cărui genialitate o poate percepe orice "creieraş", poate fi umilit atât de adânc! Oare nu avem noi ştiinţă, sacralitate?
Cică Dumnezeu şi Sfântul Petru peregrinau pe Pământ şi împărţeau bunuri şi frumuseţe oamenilor. Unora le dădeau munţi şi păduri, altora petrol, altora frumuseţe fizică etc. Şi, tot umblând, au ajuns deasupra ţării noastre, şi Dumnezeu a exclamat :
– Vai, pe ăştia i-am uitat, dar lasă, că le dau de la mine ceva! Dar Sfântul Petru văzând că Dumnezeu aruncă de toate, a zis:
– Ce faci, Doamne? Le d