Nu sînt un istoric al arhitecturii. Ceea ce m-a făcut ani de zile să scriu despre Bucureştii vechi a fost mai puţin dragostea pentru un peisaj urban iremediabil condamnat de progresul tehnologic şi de rapacitatea oamenilor de afaceri şi mai mult fascinaţia pe care o exercită asupra mea viaţa trecută. Necrofilie? În mintea mea, locul morţilor e mult mai mare decît al viilor. Pe cei mai mulţi nu i-am cunoscut personal, totuşi prezenţa lor a rămas întipărită în locuinţele lor, chiar dacă acestea au intrat pe alte mîini. Chiar ruinele, încărcate de valorile singurătăţii, ale misterului şi decăderii pitoreşti, propun un dialog între o realitate incompletă şi imaginaţia mea. Aceeaşi relaţie se stabileşte cînd am numai o fotografie sau planul unei clădiri dispărute. Ruinele sînt, de altfel, cea mai populară metaforă pentru declinul fiinţei omeneşti.
Titlul rubricii, „S.O.S. Bucureşti“, trimite, de asemeni, la meserii care se sting, la obloane care închid definitiv prăvăliile de altădată. Ieri, traversam un cartier din Ploieşti pe care nu-l cunoşteam şi despre populaţia căruia mi s-a spus cu reticenţă că este pe jumătate ţigănească: eu eram încîntat, fiindcă descopeream acolo case ţărăneşti sau dughene ca pe vremuri. Pe Calea Griviţei nu mai găseşti o vitrină cu abajururi lucrate acasă, nici atelierul ultimului pălărier.
Spaţiul ocupat de orice e VECHI se restrînge treptat. Demonstraţia acestei situaţii o aduce şi descreşterea unor comunităţi etnice care aparţineau de mult oraşului nostru. De exemplu, armenii. Statisticile demografice sînt clare şi deprimante. De la 10.000 cîţi trăiau în Bucureşti în al doilea deceniu al perioadei interbelice, numărul lor, încă de 8000 în 1948, n-a încetat să scadă de la un recensămînt la altul, fiind de numai 815 în 2002, adică de zece ori mai puţini în cursul unei vieţi de om. Aceste cifre le împrumut dintr-o lucrare excep
