sau cînd ura faţă de celălalt este mai puternică decît iubirea de sine A fost nevoie de atentatele de la Londra pentru a ne da încă o dată seama cît de utopică poate părea, în anumite împrejurări, biblica poruncă a iubirii aproapelui? Cînd în Israel atentatele sinucigaşe ale "kamikaze"-ilor palestinieni făceau ravagii, în faţa camerelor de luat vederi un martor le răspundea calm extremiştilor de pretutindeni: cînd vă veţi iubi mai mult pe voi înşivă şi pe copiii voştri decît ne veţi urî pe noi, va fi pace. O pace care acum este mult mai departe de noi decît credeam înainte de 7 iulie 2005. Abia aceste atentate au dezvăluit fără putinţă de tăgadă ceea ce de mult se bănuia, dar puţini îndrăzneau să creadă: duşmanii sînt printre noi. Patria lor este Occidentul, o patrie pe care o urăsc într-atît încît, pentru a o distruge, sînt gata să se arunce în aer, să ia cu sine în moarte fiinţe nevinovate. Adagiul latin - patria ubi bene est - care pînă în ziua de azi fundamentează impulsurile migratorii, îşi pierde valabilitatea în condiţiile acestei uri exacerbate. Altminteri cum s-ar putea întîmpla ca tocmai cei care caută azil şi obţin un refugiu în apus, care văd lumina zilei aici, pot, orbiţi de ură cu preţul propriei lor vieţi, lovi centrele vitale ale însuşi spaţiului "locuirii" lor în această lume (pentru a folosi un termen heideggerin). Să fie paradisul iluzoriu accesibil, în varianta militantismului islamic, celor care îşi ucid semenii, nu într-un război, ci în vremuri de pace? Să funcţioneze oare, în cazul dat, şi un alt principiu, acela că toate marile religii abrahamice sînt tolerante la nevoie şi agresive, cînd îşi pot permite acest lucru - cum considera un editorialist german aflat şi el în căutarea unor răspunsuri? Sînt nedumeriri pe care le-am enunţat, poate nepermis de simplificator, în raport cu grozăvia vărsărilor de sînge. Aceste întrebări tulbură deopotrivă