* Maria Luisa Lombardo, Erotica magna. O istorie a literaturii române dincolo de tabuurile ei, Editura Universităţii de Vest, 2004. Să fim serioşi! Cine s-ar apuca să scrie o istorie a erosului (literar) românesc fără teama de a cădea în fiziologie, pedagogie sau ideologie? Cine s-ar lega la cap - de amorul amorului - cu un subiect care "se face, nu se discută"? Cine şi-ar asuma frivolitatea, superfluitatea şi marginalitatea tratării cu artă şi ştiinţă a eroticii explicite şi implicite de care pătimeşte (şi se bucură) literatura română pe alocuri? Şi, la urma urmelor, cît de bine trebuie să cunoşti istoria mică şi viaţa privată, moravurile şi tabuurile, "ce se spune" şi "ce se face", ca să găseşti tonul nimerit pentru o asemenea ispravă? Cum să faci să nu adopţi nici tonul procurorului de meserie, nici subtonul martorului complice, nici tremoloul retoric al avocatului (de ocazie) care ştie că "nimic din ce e omenesc..."? Încîlcit ghem, pe care unii au încercat să-l desfacă pe bucăţele, pe cazuri (clinice) sau prin analogie cu literaturile mai viguroase. Dar dacă occidentalii au nu doar o scientia sexualis, dar şi o tradiţie a literaturii erotice, un limbaj mediu între anatomie şi argou, iar orientalii au o ars amandi care şi-a găsit de mult expresia, noi mizăm în continuare pe "greşalele tinereţilor", pe vorbele în doi peri şi pe cîteva procese de imoralitate. Hotărît lucru, excepţiile nu fac o literatură. Maria Luisa Lombardo, autoarea Eroticii magna - la origine, probabil, o teză de doctorat -, nu pare să fi fost conştientă de aceste dificultăţi. Autoare a unor studii asupra erosului în literatura rusă de la Puşkin pînă în zilele noastre - cum ne-o prezintă Cornel Ungureanu pe coperta IV -, Maria Luisa Lombardo face o cronologie a erosului literar românesc pe momente-cheie şi într-o ramă teoretică franţuzească. Procedura are de ce să ne mire, măcar pentru că volumu