Enigmatic, intraductibil, misterios şi inclasabil: profilul lui Pessoa, poetul, se suprapune peste cel al patriei sale, Portugalia. În maniera sa atât de neobişnuită şi paradoxală, Pessoa a fost obsedat de naţiunea şi de limba căreia i-a aparţinut. Unică în literatura secolului XX, prin anvergura ex­pe­ri­men­tului şi prin vigoarea po­ematică, arta lui Pessoa este replica pe care ţara lui Ca­mões o dă lumii care o în­conjoară. Sinteză de mis­ti­cism şi de elan gnostic, de patimă futuristă şi de repliere melancolică, poezia lui Pe­s­soa îi atrage pe cei care se apropie de ea cu forţa magnetică pe care o poţi întâlni doar în naraţiunile lui Borges.

Elegantă şi erudită, ediţia imaginată de Dinu Flă­mând este oglinda în care se reflectă eurile diverse ale celui care a putut trece în ochii con­temporanilor săi drept un burghez oare­care. În epistola adresată lui Casais Montero, omul Pessoa ridică cortina şi lasă să intre în intimitatea creaţiei sale pe viitorii săi cititori. Geneza identităţilor sub care se va ascunde / revela Pessoa ţine nu de detaliul de istorie li­terară, ci de miracolul geniului. Jucându-se cu fragmentele de oglindă în care se în­tre­ve­de imaginea sa tulburată şi mişcată, Pessoa or­ches­tre­a­ză un discurs poematic polifonic, a cărui diversitate înseamnă coexistenţa, între paginile ace­leiaşi vieţi, a atâtor izvoare de sensibilitate. Álvaro de Cam­pos, Alberto Caeiro, Ricardo Reis şi Fernando Pessoa. Pa­tru chi­puri dincolo de care se ghi­ceşte efigia unui in­te­lec­tual vi­zionar ce se aseamănă cu Le­wis Carroll prin gustul pentru deghizare şi ludic.

Dintre aceste voci pe care omul Pessoa le caută în interiorul abisului în care priveşte, vocea lui Pessoa Fernando este legată de mis­tica portugheză a sebastianismului. Invocarea prinţului a cărui întoarcere poate fi semnul renaşterii lusitane este punctul de pornire al aventurii poet