Ţăranii români plâng cu lacrimi dulci ca zahărul ce ieşea din truda muncii lor. Acum, câmpurile ţării zac nelucrate din cauza aşa-zişilor investitori care au distrus cel mai profitabil sector al industriei agricole din România: cel al procesării sfeclei şi obţinerii zahărului. În preţul zahărului ce se regăseşte pe masa românilor astăzi, plătim şipreţul privatizărilor dezastruoase şi de multe ori frauduloase a politicilor de subminare a industriei alimentare a zahărului promovate de aşa-zişi investitori străinicu interese antinaţionale, care au urmărit scoaterea României de pe piaţa concurenţială a Uniunii Europene. Politicileunor investitori străinipar concertate, şi, fără a fi adepţii teoriilor conspiraţiei, totuşi, rezultatele dramatice pe care le-au produs privatizările pe bandă rulantă din anii 1996-2000 au avut ca şi consecinţă distrugerea celui mai important sector al industriei alimentare, în care lucrau, dacă ţinem seama şi de numărul agricultorilor, circa 1.000.000 de fermieri. Culpa aparţine atât pretinşilor investitori, cât şi complicităţii autorităţilor care ar fi trebuit să îşi exercite atribuţiile de control post - privatizare în mod eficient, construind pârghii de sancţiune economică pentru cei care au contribuit în mod semnificativ la falimentul industriei româneşti. Baza agriculturii nu trebuie să rezide în culturile de subzistenţă, ci din investiţii realizate în culturile profitabile, cum este cea a sfeclei-de-zahăr. Factorii de decizie trebuiau să protejeze în perspectivă interesele naţionale, deoarece securitatea alimentară a României rezidă în mod fundamental şi în menţinerea capacităţilor agriculturale, respectiv a menţinerii culturilor vitale.Astfel, scopul stabilit de decidentul politic prin privatizare a fost fundamental greşit: în loc să se concentreze pe introducerea obligativităţii menţinerii culturilor de sfeclă-de-zahăr, s-a concentrat