Dacă-i spui unui copil ”nu pune mâna la priză”, ce credeţi că face copilul? Devine obsedat să pună mâna la priză şi nu se lasă până când nu face lucrul acela interzis. Nu doar copiii au această reacţie automată la interdicţie, ci toţi oamenii, indiferent de vârsta, de statutul lor, de nivelul de educaţie, cultură etc. Chiar dacă ne vizitează gândul că ne-am sustras hachiţelor copilăriei şi nu mai reacţionăm prin ”nu” încăpăţânat la ceea ce ni se impune sau ni se interzice, o lege a existenţei, a energiei, a mişării, o lege a vieţii, legea liberului arbitru, ne sfidează logica, raţiunea şi sentimentele până acolo unde, fie şi inconştient, ne opunem restricţionării propriei noastre libertăţi de alegere. În copilărie, în adolescenţă, la vârsta adultă sau la bătrâneţe, în familie, la şcoală sau în interiorul sistemelor sociale, încălcarea libertăţii de alegere are drept consecinţă automată ”constrângerea”. Încălcarea liberului arbitru nu presupune o constrângere cu sens unic, nu are efecte doar asupra celui constrâns, ci se transformă în constrângere ce se resimte automat asupra celui ce constrânge. Legea liberului arbitru este sfântă şi, din pricina repetatelor ei încălcări, a neînţelegerii faptului că funcţionează automat, chiar dincolo de conştienţa noastră, există atât de multă suferinţă, atât de mult conflict, război şi ură în lumea noastră. Forţa atrage o forţă cel puţin egală care-o echilibrează; cel ce constrânge, sfârşeşte prin a fi constrâns cu o forţă cel puţin egală şi asta pentru că propria conştiinţă ”ştie” când încălcăm libertatea altuia. De aceea, oricând ne constrânge ceva sau cineva, oricând ne simţim obligaţi să facem, să spunem, or să trăim anumite situaţii dificile, nedorite trebuie să ne punem întrebarea dacă nu cumva noi înşine am atacat libertatea de alegere a cuiva. Ceea ce numim ”obligaţie”, ”constrângere”, ”impunere”, irită, enervează, dez