De o bună bucată de vreme, evit să stau de vorbă cu tot mai mulţi dintre cei cu care vorbeam odinioară despre orice. Fiindcă nu mai am timp de pierdut. Nu am propriu-zis o scadenţă, nişte treburi care trebuie musai duse până la capăt. Dar e neîndoielnic că nu întineresc. Nu mi-e foarte clar cum e mai bine să-mi trăiesc ultimii ani din viaţă, însă mai curând nu fac nimic, decât să-i irosesc în conversaţii lipsite de cap şi coadă.
Nu poţi să eviţi o discuţie, în care eşti silit să asculţi o văicăreală sau un comentariu inflamat la chestiunile zilei, dacă nu eviţi omul. N-aş fi deschis subiectul, dacă nu l-ar fi deschis mai înainte trei persoane, dându-mi astfel curaj la mărturisire. Un necunoscut, în tren, apoi un domn foarte bine crescut din Italia, care o dată pe an îmi telefonează cerându-mi minute în şir scuze pentru că dă năvală pe timpul meu ca să-mi spună La mulţi ani!, şi un pictor vârstnic care mi-a spus, cu aerul că nu face asemenea favoruri oricui, că pot să-l vizitez la atelier la câteva luni o dată, dar numai dacă sunt sigur că îi pot asigura o conversaţie de ţinut minte. Trei persoane şi trei moduri de a zice acelaşi lucru, că mai simplu le-ar fi să-mi dea un ban, decât un ceas din viaţă.
Totul a pornit de la reproşul, pe care mi l-a făcut patronul unei cafenele, când a observat cât mă consum ascultând delirul unui venit neinvitat la masa mea. Trebuia să vă luaţi cafeaua şi să vă aşezaţi la altă masă, mi-a zis el. Să punem la socoteală doar unul ca ăsta în fiecare zi. Într-un an, v-au mâncat 365 de ore. Cum s-ar spune, 15 zile. De fapt, 22, dacă scădem orele de somn. Eu aşa îmi fac toate calculele, contabilizez pierderea şi câştigul dintr-un an. Când îmi fac bugetul pentru consumabile, pentru şerveţele de hârtie, de exemplu, discut preţul şerveţelului chiar şi la jumătatea de bănuţ. Într-un an şi la zecile de clienţi pe care-i am zi
