Avem nevoie de solidaritate şi răspundere, de un «conservatorism cuviincios», de un efort susţinut pentru «latinizarea» barbariei noastre reziduale.
Toţi românii cad de acord că ceva nu e în regulă cu clasa noastră politică. Sunt dezamăgiţi, vor altceva, privesc cu egală lehamite şi spre stânga, şi spre dreapta. Dată fiind această opinie generală, ar fi normal, ar fi de aşteptat ca o propunere nouă să stârnească interes, dacă nu chiar încredere. Când un om încă tânăr, neimplicat până acum în coterii suspecte, fără biografie de partid, fără scame de corupţie pe rever, cultivat, verificat profesional printr-o substanţială carieră diplomatică se arată dispus să încerce o recalibrare a peisajului nostru politic, ar trebui să-l întâmpinăm cu oarecare cordialitate, dacă nu cu o reînnoită speranţă.
Ar trebui, de pildă, să începem prin a-i inventaria meritele. Să ne bucurăm - dacă ne-am săturat într-adevăr de semianalfabeţi, veleitari de periferie şi şmecheri de firmă - că un ins cu un doctorat strălucit la Sorbona bate la uşa politicii româneşti. Nu pentru că un asemenea titlu ar fi, neapărat, o garanţie de competenţă civilă şi succes electoral. Dar măcar pentru că n-am făcut încă acest experiment. Şi pentru că e întremător să vezi un politician autohton citând cu naturaleţe (pentru că a citit ceea ce citează) din Patericul egiptean, din Jacques Maritain, Macauley, Arthur Koestler sau Lord Acton. Şi pentru că e vorba de cineva care, în ultimii doisprezece ani, a reprezentat, cu o sobră eficacitate, ţara la Vatican, Lisabona şi Paris şi a fost unul dintre artizanii vizitei istorice a papei Ioan Paul al II-lea la Bucureşti. Ajuns ministru de Externe, ar fi putut să se socotească la apogeul drumului său public şi să se gândească la o retragere glorioasă şi paşnică, printre decoraţii şi amintiri. Preferă să ia lucrurile de la zero. Să intre într-un partid (car