Alegerile curente sunt, aparent, lipsite de orice ambitie estetica. Televiziunile se intrec in puneri in scena menite sa compenseze prin insolitul scenografiei banalitatea performantelor candidatilor. Campania nu se reduce insa la fictiunea unor dispute fara miza umana, politica ori intelectuala, surprinse ca atare de camerele de filmat, ci este o parte a realitatii cotidiene. Politicienii dau mana cu alegatorii pe strazile patriei si asteapta de la acestia din urma sa-si foloseasca propriile maini pentru a introduce in urne buletinele de vot. Nimic mai concret si mai real. Sa aiba oare realismul prioritate fata de estetism?
Pentru a raspunde, ar trebui sa intelegem mai bine ce este realismul. Doua mari forme de realism au concurat in cultura anilor 1940 si 1950. Pe de-o parte, realismul socialist, norma estetica de origine sovietica care cerea artistilor, pe un ton imperativ in regimurile comuniste, sa redea realitatea asa cum se organiza ea, purtata de sensul istoriei, in jurul "mladitelor viitorului". Pe de alta parte, neorealismul italian, preocupat sa portretizeze societatea folosindu-se de elementele ei cele mai precare si mai crude tocmai pentru a arata ca timpul oamenilor concreti este lipsit de proiect si ca progresul este doar o intamplare. Realismul socialist nu era, in ultima instanta, decat un avatar al clasicismului academist: el cauta in actualitate sau in trecut acele elemente tipice si, de cele mai multe ori, eroizante, ce descriau realitatea daca nu asa cum ar trebui sa fie, in orice caz asa cum va fi atunci cand conflictele sociale vor fi fost evacuate din istorie. In schimb, neorealismul italian, ilustrat cu precadere de cinematografie, focaliza fragmente de viata autentica extrase din mediile sociale cele mai lipsite de resurse si de capital simbolic. Comparand succint cele doua variante de realism, am putea spune ca prima era mai degra
