Romanul nu isi agreseaza direct preopinentul, ci il atinge acolo unde socoteste el ca il doare mai tare. El are ce are cu mama dusmanului, pe care o supune, voios, mindru nevoie mare, la tot felul de perversiuni verbale, cu decedatii familiei, in cazuri disperate cu sora respectivului. Sau, la nevoie, se ia de Dumnezeul potrivnicului si, de aici pornind, de tot ce se inscrie in sfera sacralitatii. Tot adastind printre rafturile bibliotecilor si librariilor din Paris, nu incetez sa ma minunez de faptul ca orice subiect, fie el, in ochii nostri, oricit de insignifiant, de "vulgar", de frivol ori de banal este studiat cu atentie de isoricii, antropologii si filosofii francezi, fiind considerat un document al mentalitatii intr-o anumita epoca. Asa se face ca am citit sau foiletat in ultima vreme carti despre culori (Michel Pastoureau, una dintre pasiunile mele), despre animale, despre a sta la masa in Evul Mediu, despre metodele contraceptive in cutare perioada indepartata, despre placeri diverse si pacatoase, despre vestimentatie de-a lungul istoriei, despre sarutul pe gura in Evul Mediu, in fine, despre injuratura. Din pacate, astfel de sinteze lipsesc din cultura noastra, cu putine exceptii. Cum ieri am fost nervos mai toata ziua (batai de cap strict tehnice cu un document dolofan din laptop), recunosc ca mi-a mai scapat in gind, ba o data-de doua ori si printre dinti, cite o injuratura. Cum se face, m-am intrebat, ca oameni civilizati, lipsiti de brutalitate, ba chiar rafinati (nu, nu e cazul meu) injura uneori ca birjarii? Recurg la un vocabular care nu ii defineste, care e departe de valorile in care cred, de civilizatia careia ii fac elogiul de cite ori au ocazia? Simplu, injuratura nu este decit o reactie mai curind umorala, care tine de reflex, nu de premeditare. Este o iesire, o eliberare a unei acumulari nervoase. Spune-mi cum injuri ca sa-ti spun cine esti. D