În 1856, teritoriul pe care se află astăzi Dobrogea era sub ocuparea Imperiului Otoman. Constanţa nu era altceva decât un vechi sat de pescari, care putea adăposti cu greu câteva nave locale, zona fiind înconjurată de hectare de pământ nefertil. Oamenii de afaceri străini îşi doreau construirea unei căi ferate care să traverseze acest ţinut aspru, până în Cernavodă, scurtând astfel distanţele şi eliminând pericolele sloiurilor de gheaţă care se adunau pe canalul navigabil cuprins între Dunăre şi braţul Sulina. 1856 este anul când ia sfârşit şi războiul din Crimeea. În ciuda influenţei Imperiului Otoman, navele comerciale englezeşti au devenit din ce în ce mai numeroase în Marea Neagră şi pe Dunăre, şi Marea Britanie a încercat să găsească modalităţi pentru colectare şi transportarea mărfurilor. O cale ferată era necesară pentru transferul mărfurilor din şi înspre port.

Edictul sultanului Abdul Medjid

Pe 1 septembrie 1857, Sir John Trevor Barklay, un investitor englez, acţionând în calitate de reprezentant al unui grup londonez format din Thomas Wilson, Cunard, Price, Paquet, Lewis şi Newall au încheiat o înţelegere cu guvernul turc, obţinând permisiunea de a construi o cale ferată între Constanţa şi Cernavodă, de a exploata porturile şi gările şi de a administra activităţi de import-export. Documentul a avut două versiuni, una franceză şi una turcă, şi a devenit valabil graţie unui document semnat de sultanul otoman Abdul Medjid (1839-1861). Actul stipula condiţiile referitoare la execuţia lucrărilor şi la modul de folosire al căii ferate Kustendje Boghas Keni railway. Concesiunea avea o durată de 99 de ani, începând cu data de la care calea ferată era dată în exploatare. Partea engleză apărea în document cu denumirea „Compagnie du chemin de fer Imperial Ottoman du Danbe et de la Mer Noire", care a fost denumită apoi oficial „Danube and Black Sea Railw