Reacţia mea, când doamna ministru Mona Muscă, (pe care o stimez de mult) a dat fuga disperată la Teatrul de operetă ce ardea, a fost una, curios, de uimire... Ce i-ar mai fi rămas în definitiv de făcut distinsei doamne dacă lua foc Biserica Doamnei?...
Absurd, recunosc; dar mă preocupă.
Ce vreau eu să spun?... Eu vreau să spun că şi cultura poate să sperie omul, să-l ducă la excese, Doamne fereşte. Fiindcă, excesul...
Dar nici asta. E mai mult. E nevoia de a scăpa de o obsesie, pe care aş formula-o în felul următor:
Dacă aş fi proaspăt de tot numit ministru al Culturii, nu aş face şi eu la fel?... Adică, niciodată nu poţi şti ce dă din tine.
Adevărul e că pe mine, sincer să fiu, nu acest tip de excese mă alarmează.
Pe mine, pe gânduri mă pun cei ce se uită chiorâş la cultură. Trec peste trogloditul noi muncim, noi nu gândim. El iese din discuţie ca orice neghiobie prea plină, de se revarsă... Nu la clasa analfabetă mă refer, ci la cea semi... ori alfabetă, chiar, cu pretenţii. Cu toate că şi alfabeţii aceştia au o părerea lor, trufaşă, ce nu se îndepărtează prea mult de bicisnicul slogan pomenit.
E vorba, în acest caz, de cei ce te iau cu: Ia mai slăbeşte-mă, nene, cu chestiile astea, aşa o fi în cărţi, dar eu cunosc viaţa...
Halal viaţă! Inşi primitivi, strecuraţi printre politicieni, printre parlamentarii încoţopeniţi, care ne îndeamnă patetici să punem cu toţii mâna pe ciomege, pe bâte, pe jordii, şi întorcând spatele teoriilor "străine", să ne apucăm să ne mânăm bărbăteşte, româneşte, oile, caprele, vacile, spre secolul 22, - ce contează Europa, dacă om intra în ea? - treaba ei!...
Mai avem, desigur, mahalaua... Dar din ea, drept să fiu, ieşiră mulţi artişti, mulţi oameni de seamă.
Urmează, atât de înviorată în zilele n
