E vorba, in ultima instanta, totusi, de o nevroza. Dar una geniala: cea a olandezului, la Arles. Sub alte date sta - extins - sindromul actual. Intr-o lume in care nevroza marcheaza mediul public, a privi relatia arta - putere din unghi traditional pare dintr-o data ceva ce tine de candoare. Cel putin de candoare. Si totusi, fara aceasta candoare, lumea in care ne miscam ni s-ar infatisa prea infricosatoare, golita fiind de valorile ei de totdeauna. De incercat, asadar, o minima relationare a artei cu puterea, atit cit a mai ramas din prima in acest inceput de secol. Este deschisa acum, la Muzeul Albertina din Viena, o consistenta expozitie Van Gogh, cu cincizeci de picturi si o suta de acuarele. Ca normalii vienezi vad in criza de nebunie a olandezului - terminata cu retezarea urechii - doar consecinta soarelui excesiv din sudul Frantei, asta tine, pina la urma, de o anecdotica amuzanta. E vorba, in ultima instanta, totusi, de o nevroza. Dar una geniala: cea a olandezului, la Arles. Sub alte date sta - extins - sindromul actual. A fost asa mereu? Nu, nici vorba. Cu ce incintare ne gindim la relatia marilor artisti ai Renasterii cu proteguitorii lor nobili, la efectele colosale din unghi peren valoric! Nu numai ca erau inexistente servitutile ce ar fi decurs din relatie, dar, subiacent, raportarea celor doua entitati - artistul si puterea - a conturat un capitol fascinant din istoria artei. Repetat - ciclic - in etapele marcante ale civilizatei si creativei Europe. Pina in preajma noastra, una nu tocmai propice vechii relationari, nu insa sustrasa beneficei analize. Modernismul si-a rezolvat singur pozitionarea fata de stratul suprapus, cel al avutiei. In asa masura, incit ne-a transmis impresia unui orgoliu suficient siesi, etalindu-si marile vedete cu aerul lor - hiperorgolios - ca doar ele sint oricum victorioase in dainuire. Lucrind titanic in umilele/ celebrele