În decurs de numai o săptămână au murit doi oameni în timpul unor meciuri de fotbal din campionatul italian. Ucişi de furia aşa-zişilor fani, tifosi cum se numesc ei în Italia sau, mai nou În decurs de numai o săptămână au murit doi oameni în timpul unor meciuri de fotbal din campionatul italian. Ucişi de furia aşa-zişilor fani, tifosi cum se numesc ei în Italia sau, mai nou (şi mai sugestiv), ultras. Ultimul mort este un poliţist care a lăsat o văduvă şi doi orfani. Unul dintre derbedeii ucigaşi (vreo 20 identificaţi până acum) este fiu de poliţist… Lume nebună, ieşită din minţi, pentru care fotbalul nu mai este un joc, un divertisment, un sport cu toate atributele lui de competiţie în limitele corectitudinii, ci un prilej de exhibare a instinctelor animalice, de violenţă şi ură. Pe site-urile acestor ultras nici măcar nu găseşti ceva referitor la fotbal sau la echipa favorită. Doar planuri de atac, incitare la violenţă, organizare de asalturi cu arme albe, bastoane, răngi, pietroaie şi alte obiecte provocatoare de moarte. Jocul în sine aproape că nu mai există. Rămâne doar ca oportunitate pentru a face rău pe stadion şi în afara lui. Cei mai mulţi derbedei sunt minori, copii de muncitori, de medici, de profesori şi, aşa cum spuneam, chiar de poliţişti. Aceiaşi adolescenţi care urlă împotriva războiului agitând însă bastoane şi răngi, aceiaşi care sparg vitrine şi asaltează bănci, aceiaşi care "se distrează" distrugând fără să pună nimic în loc. Săraci şi marginalizaţi? Nu tocmai. Nemulţumiţi de "establishment"? Nici măcar scuza asta n-o au, fiind ignoranţi şi deci incapabili de a emite o părere bună sau rea în cunoştinţă de cauză. Şi atunci? Fenomenul e studiat nu de azi, de ieri de psihologi, sociologi, politologi, fără vreun rezultat care să clarifice pe de-a-ntregul chestiunea. Furia vârstei şi lipsa de idealuri, zic unii. Alţii au şi alte explicaţii fără a avea