La 2 noiembrie, versiunea internaţională a unuia dintre cele mai influente cotidiene americane a avut o aranjare paginală care m-a frapat. Într-un articol din partea superioară a paginii se comenta relaţia României cu FMI, care era descrisă ca fiind un acord de tip "bail out", adică de salvare de la intrarea în incapacitate de plată.

Într-un alt articol, amplu, mai jos, se făcea o analiază a prezenţei economice a Chinei în Europa. În ultimii ani s-a vorbit adesea despre ofensiva gigantului economic în devenire pe continente ale lumii, în dorinţa sa de a avea acces la resurse naturale şi strategice. Criza economică a adus în avanscenă operaţiuni ale unor firme chinezeşti în ţări din Uniunea Europeană. Îmi aduc aminte perioada care a precedat înfiinţarea Fondului European pentru Stabilitate Financiară, dedicat stăvilirii presiunilor asupra obligaţiunilor suverane ale unor ţări membre ale Uniunii Monetare.

Grecia nu mai avea acces la această piaţă decât la cotaţii foarte piperate. S-a vorbit atunci despre un aranjament pe care, prin intermediul unei bănci de investiţii americane, Grecia l-ar putea face cu instituţii financiare din China. Acum sunt date care arată că Beijingul a făcut achiziţii importante de obligaţiuni suverane ale Greciei, Spaniei, Italiei etc. în acest an. Putem interpreta acest fapt ca un semnal pe care China l-a dat partenerilor europeni din UE, într-o perioadă de mare dificultate a Uniunii Monetare. Este de spus, totodată, că Beijingul nu a ezitat să amintească de acest sprijin în contextul "războiului valutelor". Altfel spus, logica quid pro quo-ului (îţi dau, îmi dai) este transparentă.

Relaţiile economice speciale pe care ţări precum Germania şi Franţa au căutat să le aibă cu China nu sunt de dată recentă. Diplomaţia economică externă a "greilor" din UE a fost din totdeauna una vivace, cu bătaie lungă. Dar acu