S-a născut la 1 septembrie, 1918. Era într-o duminică, aşa cum a fost şi în prima zi a acestei toamne, când a împlinit vârsta de 95 de ani. Altminteri, n-au existat prea multe duminici în viaţa lui Simion Gârlea, din comuna Vităneşti, judeţul Teleorman. Cu toate acestea, el nu prea le-a observat lipsa, pentru c-a fost încă din primii ani de viaţă  un om foarte ocupat. Mai întâi cu copilăria, pe care şi-a petrecut-o în satul basarabean Răspopeni, unde a şi venit pe lume. Direct din copilărie, după o foarte scurtă trecere prin tinereţe, s-a pomenit chemat la armată. Îl chema ţara, căreia i se spunea România Mare pe atunci, fiindcă aşa şi era. Cum s-o refuze? Se născuseră amândoi în acelaşi an. După care s-a pomenit c-a rămas şi fără satul  natal, şi fără ţară. Foarte multă vreme a fost ocupat cu durerea acestei pierderi. O simte în coşul pieptului şi acum.

Apoi l-au ţinut ocupat cele aproape 1.500 de zile de război. A luptat de partea ţării  care îi curgea prin sânge. După eliberare, ţara aceasta, ce se chema mai departe România, dar nu mai era mare, l-a trimis în Vităneştii de Teleorman, încredinţându-i postul de cântăreţ la biserica din localitate. Asta şi era Simion Gârlea în viaţa civilă, cântăreţ de biserică. Unul cu diplomă, căci absolvise o şcoală în acest sens.

S-a însurat, câteva luni mai târziu, cu Marioara, alături de care a trăit până în urmă cu 10 ani. Până atunci Simion Gârlea nu prea ştia ce sunt alea poezii de dragoste. Absenţa Marioarei l-a împins spre ele, învăţându-l să le scrie. El nu le spune aşa. Zice că e singurul mod în care mai poate să stea de vorbă cu răposata. În orice caz, de Marioara şi de satul natal, în care n-a mai călcat de 70 de ani niciodată, îi este lui Simion Gârlea cel mai dor pe lumea aceasta. Dorul de soţie şi-l vindecă prin poezii. Cel de Răspopeni, prin tricolorul pe care-l ţine înălţat pe un catarg în cu