Scriam săptămîna trecută, la această rubrică, despre caznele bunului samaritean şi mi-am amintit de un text mai vechi de-al lui Andrei Pleşu, intitulat Despre bunătate. Spunea acolo autorul că a fi bun, pe meleagurile carpato-danubiene ale prezentului, este practic o cvasiimposibilitate. Problema vine direct din mentalul colectiv. La noi, „toate talentele sînt mai mult preţuite decît bunătatea“. A face răul devine aproape o obligaţie în conduita publică, bunătatea trecînd, tot mai des, „drept o specie a prostiei“. Nici măcar nu ne referim la „bunătatea ca ideologie“, ci la „simpla capacitate de a recunoaşte binele acolo unde el există şi de a face binele ori de cîte ori îţi stă în putinţă.“ Precizează domnul Pleşu: „Construieşte cineva o instituţie? Trebuie demolat. Se publică un autor român în străinătate? Trebuie umblat la dedesubturi jegoase. Totul trebuie pus într-o lumină putridă, totul trebuie redus la motivaţii impure. Trăim într-o ţară în care hărnicia şi creativitatea, stricta determinare de a face ceva bun sînt, din plecare, vinovate. Se găsesc oricînd cohorte de netrebnici care să dea cu piatra. Tot soiul de derbedei paranoici şi sterili capătă brusc, dacă ştiu să înjure pe cine trebuie, mai multă credibilitate decît omul cuminte şi merituos.“ Nici măcar nu se mai cercetează nimic, aş îndrăzni să adaug, ci se condamnă irevocabil, dintr-o suflare, pe baza unui simplu zvon. În România, s-a ajuns în situaţia neverosimilă de a stigmatiza nu doar gestul caritabil, ci şi elementara atitudine prietenoasă. În ochii multora – atinşi de paranoia colectivă a ticăloşiei ca mod de viaţă – bunătatea nici nu există, de fapt, aparenţa sa ascunzînd fie o natură versatilă, de nemernic de clasă (dedat adică la tehnicile ipocrite ale dedublării şi, de aceea, mai periculos decît răuvoitorul rudimentar), fie una de pervers (ipochimen tarat, carevasăzică, obsedat de extrage