Alexandru Surdu, A sufletului românesc cinstire,

Ed. Renaissance, 2011, 200 pag.

8 mai 2013, Lancrăm. În curtea casei naşterii şi copilăriei lui Blaga, sub o boltă celestă de un senin fără cusur, l-am ascultat vorbind pe Alexandru Surdu, care mi-a dat impresia a fi fost omul potrivit la locul potrivit. Frazele d-sale constituiau un omagiu adus tradiţiei. În zilele noastre, în care satul pare ceva stînjenitor, în care trecutul e frecvent pus în paranteză ori reevaluat rapid, conform unor criterii geopolitice defel indiscutabile, în care specificul naţional e luat drept o fantasmă desuetă, a făcut figura unui paladin gata să apere o sumă de valori în care începem a nu mai crede. Valori în absenţa cărora marele Blaga ar fi greu inteligibil. La fel precum un întreg capitol esenţial al culturii româneşti, ocultat de concepte şi interese extraculturale. Am acum în faţă o carte a lui Alexandru Surdu, pe care o pot socoti un suport al discursului pe care l-a rostit la Lancrăm, de un tradiţionalism, mărturisesc, surprinzător prin formulările răspicate de care a avut parte şi care mie unuia mi se pare binevenit, măcar ca o contrapondere la un proces de disoluţie a unei mentalităţi demne de mare atenţie. Perspectiva în care îşi aşează observaţiile îl fereşte pe autor de riscul unui epigonism, să zicem gîndirist. E de fapt o evaluare critică actualizată a ceea ce alcătuieşte materia tradiţiei autohtone. Avem oare a face cu un suflet (Seele) sau cu un spirit (Geist) al locului, pentru a ne referi la terminologia germană de care au fost apropiaţi atît Blaga, cît şi Noica? „În lucrarea Pagini despre sufletul românesc, chiar la început, Noica foloseşte şi el termenul de «duh», şi zice «duhul românesc», pe care, fără să-l explice, şi fără vreo intenţie, îl plasează principial, între suflet şi spirit”. Acest duh, numit de catolici Spiritus Sanctus, ar fi propriu n