Nicoleta Esinencu scrie despre o lume „exotică“, la marginea Europei, o țară care nu există, de cele mai multe ori, nici pentru propriii cetățeni. Poetică și acută, dramaturgia Nicoletei Esinencu e cea a unei iubiri neîmpărtășite – iar scriitoarei i-au trebuit aproape zece ani și un lung periplu prin Europa Occidentală pentru a se întoarce acasă. Prima întrebare – cea clasică: tu cum ai început să scrii teatru? De obicei, scriitorii au povești frumoase despre cum au început să scrie, cît de îndrăgostiți erau de teatru etc. Istoria mea e mult mai banală și caracteristică societății în care am crescut. Eram un copil problematic, iar părinții mei nu știau ce-aș putea face în viață, după ce-am făcut un an de drept economic la Colegiul Informatic și am înțeles că nu e ceva la care aș putea ajunge să mă pricep. „Pilele“ lui tata erau la Facultatea de Artă, în acel an s-a deschis o secție de Dramaturgie, iar tata m-a întrebat dacă aș vrea să mă înscriu. Și așa am început să scriu. Îmi place să spun povestea asta fiindcă explică multe despre cum se întîmplă lucrurile într-o societate precum cea moldovenească. Am început să fac dramaturgie pe pile. Că am devenit scriitoare pe parcurs, asta e altceva.
„Ai 10 ani/ Şi ştii să desfaci automatul Kalaşnikov în 3 minute/ Şi după să-l strîngi la loc// Ai 10 ani/ Şi ştii să-ţi pui masca antigaz în 0,01 secunde/ Şi mai ştii că…“ Scris în perioada „crizei gazului“ din 2008, cînd oprirea furnizării de gaze rusești prin Ucraina a înghețat Estul Europei și o parte din Occident, Antidót exploata, prin metafora mutabilă a gazului (mască de gaze, gaz lacrimogen etc.), o continuitate a relaţiilor, chiar dacă mereu remodelate, dintre stat şi cetăţean, dintre sistem şi individ. În spatele temei intoxicării (cu gaz şi informaţională), Nicoleta Esinencu explora, în spectacol, diversificarea formelor de supraveghere și manipular