Opt nominalizări la Oscar, printre care pentru Regie, Cel mai bun film, Cel mai bun scenariu şi Cel mai bun actor într-un rol principal (Sean Penn), recomandă „Milk“ ca unul dintre cele mai interesante filme ale anului.
Filmul este, printre altele, o declaraţie politică sau, mai degrabă, civică. Mai ales în condiţiile în care California, statul în care Harvey Milk a fost primul gay declarat ales într-o funcţie publică, a negat anul trecut dreptul homosexualilor la căsătorie.
Ideea filmului datează de acum 18 ani, timp în care o serie de nu me au fost ataşate şi apoi „detaşate“ de proiect - printre actorii consideraţi pentru rolul Milk au fost Robin Williams, Richard Gere, Daniel Day-Lewis şi James Woods. În cele din urmă, pelicula, în regia lui Gus Van Sant, a fost lansată în cinematografele americane cu câteva zile înainte de aniversarea a 30 de ani de la asasinarea lui Milk şi a primarului George Moscone, unul dintre aliaţii săi.
Una dintre mărcile regizorale ale lui Van Sant este mixajul dintre stilistica documentarului cu cea a ficţiunii. Filmul debutează cu imagini de arhivă din anii ’50-’60, când poliţia oraşului San Francisco făcea raiduri pentru a-i aresta pe clienţii barurilor gay. Sare apoi la 1978, când presa era anunţată despre asasinarea consilierului Harvey Milk şi a primarului Moscone. Suntem transportaţi cu nouă zile înainte, când Milk (Penn, absolut răvăşitor) începe să îşi înregistreze, pe bandă de casetofon, testamentul. Cu această ocazie ni se dezvăluie povestea începută în urmă cu numai 8 ani şi care reprezintă transformarea lui Milk dintr-un om relativ obişnuit în figura iconică pentru lupta gay care a devenit ulterior. Regizorul nu pierde nicio ocazie de a sugera că, în cele trei decenii, deşi multe lucruri s-au schimbat, există o serie de constante care apropie grav trecutul de prezent.
Filmul
