Intr-o tara in care majoritatea populatiei trateaza statul (si implicit bugetul) ca pe o resursa, iar statul, la randul sau, amesteca intr-o devalmasie periculoasa sumele destinate functionarii sale cu sumele necesare protectiei sociale sau investitiilor, criza economica nu este decat revelatorul adevaratelor probleme: lipsa de obiective pozitive, care sa produca emulatie si coeziune sociala, inapetenta pentru riscul asumat rational specific intreprinzatorilor, dezinteresul fata de realizarea vocatiei prin munca, incapacitatea de coagulare sociala in sindicate, patronate si asociatii profesionale viabile, modelele negative ale bogatiei, privita ca rezultat al statutului social si nu al performantei si straduintei, criza valorilor morale, vinovata de acceptarea endemica a coruptiei.
De aici rezulta cea mai grava dintre problemele statului: slujba de bugetar este aleasa nu atat pentru nivelul salariului, nici macar pentru stabilitatea locului de munca ci, din pacate, pentru posibilitatile de combinatii pe care le ofera, fie ca acestea constau in exercitarea preferentiala sau viciata a atributiilor (mita, foloase necuvenite), fie decurg din statutul social (trafic de influenta) sau doar din accesul special la informatii si resurse (delapidare, firme-capusa etc).
Majoritatea oamenilor platiti de la buget sunt un fel de victime ale sindromului Stockholm Mentalitatea statului-resursa este adanca si aproape generalizata, indiferent de statutul social al persoanelor, dovada fiind lipsa de reactie organizata si coerenta fata de risipa bugetara. Iar majoritatea oamenilor platiti de la buget sunt un fel victime ale sindromului Stockholm – iubesc statul ce-i tine captivi in propria mizerie; restul, privilegiatii, sunt profitorii oricarui sistem.
Solutiile, daca sunt, sunt pe termen lung si depind prea putin de politica. Politicienii pot sa a
