Pentru publicul amator, Mihaela Ursuleasa a fost un exemplu tipic de copil minune. A răsărit în viaţa muzicală foarte devreme, când ceilalţi copii îşi trăiesc frenetic jocurile vârstei.
S-a născut în anul 1978 la Braşov, în familia unui cunoscut violonist, interpret de caffé-concert. A început să cânte la pian la 5 ani şi a fost încredinţată vestitei profesoare Stela Drăgulin. Timp de opt ani, aceasta a modelat-o potrivit sistemului său personal de antrenament al talentelor precoce. Curând, Mihaela a devenit o stea, reprezentând emblema şcolii Drăgulin. La 10 ani cânta Passacaglia de Haendel în sala de concerte a Conservatorului bucureştean, în prezenţa maestrului Sergiu Celibidache. La 12 ani apărea pe scenele cele mai importante ale ţării, cu performanţe care sfidau înţelegerea normală a ideii de pianist concertist. A făcut senzaţie la acea vreme cântând, spre exemplu, Concertul al treilea, în do minor de Beethoven şi Rapsodia de Rachmaninov pe o temă de Paganini. În faţa pianului se afla o mogâldeaţă brunetă, prevăzută cu o claie mişcătoare de păr negru. Nu numai degetele, dar capul şi trunchiul ei întreg se mişcau fără încetare într-un fel de beţie a valurilor de foc ce veneau dinăuntrul fiinţei. Ceea ce ieşea din acest tumult, era o curgere sonoră incredibilă. Sunetul era puternic, prezent şi se înfigea în urechi cu o pregnanţă uimitoare. Ca interpretare muzicală, totul era pus la punct, fiecare detaliu îşi găsea locul potrivit. Era un fel de miracol, pentru că, dacă închideai ochii, auzeai o interpretare pasională a lui Beethoven şi a lui Rachmaninov, plină de strălucire virtuoză, a unui concertist matur, consumat, iar dacă te uitai pe scenă, te izbea frământarea unui mic vulcan gata de erupţie, dintr-o mână de copil. Între cele două imagini, cea sonoră şi cea vizuală, nu-ţi venea să crezi că ar putea exista vreo legătură.
Anii au trecut. Copilul mi
