Un antidot se pare că eficace pe care l-a folosit Cioran pentru a-şi combate angoasele, spaima de inanitate şi de gol a fost, indiscutabil, exagerarea. Adică ,minciuna oamenilor cinstiţi", după cuvîntul unui autor pe care îl simţea apropiat, Joseph de Maistre. Cîte exagerări vădite nu putem afla în paginile cioraniene, ca o revărsare a vitalităţii, ca o stilizare autoritară a realului? Cîte exagerări, ca o demonie plecînd, impetuoasă, din sîmburii acestuia spre a-i da o faţă violent subiectivă! Procedeul e recunoscut şi în principiu: ,Ceea ce-mi place la Meister Eckhart este exagerarea. (După ce m-am ocupat cîteva zile de Lenin, m-am cufundat din nou în Meister Eckhart. Două lumi ireductibile. Cu toate astea, exagerarea, înclinaţia spre exces, spre refuzul total al lumii la mistici, al cerului la revoluţionari, fac ca amîndoi să se asemene în privinţa virulenţei şi intensităţii reacţiilor lor.)". Exemple? Am putea cita o bună parte din opera în cauză, care abundă în juisări ale cruzimii: ,Nu cred să existe plăcere mai deplină decît să calci în picioare ceea ce ai adorat". Ori: ,Care-i adevărata mea natură, care-mi sînt poftele? Să trag palme, să-i scuip pe oameni în faţă, să răcnesc,

să-mi tîrăsc victimele pe jos, să le calc în picioare, să urlu, să mă zvîrcolesc. Mi-am impus exerciţiul înţelepciunii ca să-mi reprim furia, iar furia mea se răzbună de cîte ori poate". Ori chiar: ,aş vrea să-mi stîlcesc mutra, într-atît mă exasperează compromisurile, concesiile, resemnările mele". Exagerarea constituie nu doar un exerciţiu de stil, ci şi un indiciu de viaţă, de viaţă care stă la temelia stilului, vehement, bulversant, însă neabandonat complet imaginarului, ombilical legat de real. E un fel de mobilizare urgentă a conştiinţei realului, dispusă a se sluji pînă la un punct de armele fanteziei, în faţa înfricoşătorului abis.

*

Ci