Praf. O viziune a prafului crapat de soare. Aroma de vechi a unui pod. Ati fost odata demult copil? V-ati scos la plimbare talpile pe scândura cu scârt? Cum era frica de colturile negre? Dar sângele repezit de mirarea pozelor vechi cum se simtea? Nara mica patrunsa de mirosul hainelor moarte de prin cufere... A crescut acum ochiul indesat printre zabrelele ferestruicii de sub streasina trecutului. Exoftalmic cauta cerul printre blocuri. Sau poate ca ochiul fostului tânc acum a emigrat. Prinde nuante de rosu sub istovirea rece a neonului. Iar sufletul se innegreste ca o hârtie arsa in mijlocul unui pod plin de praf, podul fermecat de care ne e tuturora dor. Podul fermecat acoperit azi de pixeli, de indici bursieri, de vize si de „a dracului ea de viata“. Podul copilariei pierdut in marele praf al unei vieti cu prea putin soare. Când Lor le e dor de casa, muzica vine. Nu stiu care e misterul, dar pe nici unul dintre Ei nu l-am vazut ascultând Maria Tanase fara lacrimi camuflate. Femeia cu voce din catifea grea nu insemna acasa decât un nume de ansamblu folcloric plictisit. Tineretea i-a privat de fascinatia resimtita pe viu de contemporani in fata hipnoticului timbru. Insa departarea a trezit la viata un organ amortit. Organ ce rezoneaza adânc cu memoria prafului crapat de soare din acel pod. Chiar daca Ei asculta manele, chiar daca se misca pe ritmuri de house sau sunt impatimiti latino, uneori isi ascund duritatea in muzica Mariei. Isi ascund munca si dorul in praful luminos ce se ridica din jalea si vietuirea unui cântec ce-ti lipeste cuvintele de inima. M-am intrebat si eu, al câtelea oare, cum de Maria Tanase nu este celebra si in afara României. La noi, imaginea ei tinde catre pulsul unei icoane, ceea ce nu face bine unei muzici ce in mod obisnuit produce tahicardii. Multa vreme am ascultat Maria Tanase insingurat, asa cum singur priveam la pozele vechi din pod.