Duminică-seara, drama „Năpasta“, în regia lui Radu Afrim, a încheiat seria premierelor din Anul Caragiale la Teatrul Naţional Bucureşti (TNB), într-o adaptare originală: spectacolul este metaforizarea unei vieţi trăite în nebunie, obsesie şi teamă, un joc „pe dragoste şi pe moarte“ puternic ancorat în prezent.
Moderna adaptare a lui Afrim pentru „Năpasta“ de I.L. Caragiale o înfăţişează pe Anca (Crina Semciuc), o tânără şi frumoasă creatoare de modă, trăind o căsnicie distantă alături de soţul ei, Dragomir (Mihai Călin), de mai bine de nouă ani. Gheorghe (Emilian Oprea) ar fi în stare de crimă pentru a avea dragostea Ancăi, iar Ion Pădurarul (Marius Manole) a înnebunit fiindcă a fost făcut să creadă că el este vinovat de „năpastă“.
Drama celor patru se resimte în mod sinestezic – tonul grav la Luizei Zan şi acordurile obsedante ale lui Valentin Luca amplifică momentele tensionate ale spectacolului şi îl prinde pe spectator într-un vertij care ar putea fi propria lui viaţă.
Un elogiu al morţii obsedante
„Năpasta“, regizată de Radu Afrim, este un spectacol al dezinhibiţiilor, în care moartea apare întruchipată semi-dezbrăcată sau cu trăsături exagerate. În primă fază, se arată precum o femeie bătrână de la ţară, îmbrăcată în costum popular, cu faţa vopsită în chip de schelet. Anca şi Dragomir, ghemuiţi pe pământul din casa lor, devin prilejul de distracţie pentru tinerii fără griji, care sar peste ei din stânga în dreapta. Vine rândul „morţii” să facă asta şi, cu încurajările şi aplauzele petrecăreţilor, face un salt deasupra mirilor. Simbolistic, moartea i-a învăluit şi le va otrăvi vieţile pentru totdeauna, precum o boală incurabilă. O boală a sufletului.
Cea de-a doua înfăţişare a morţii apare sub silueta unei femei foarte înalte, cu rochie cu crinolină, descoperită în dreptul sânilor. În loc de capul feme