Strategia aplicată de „cea mai cuprinzătoare alianţă politică” postdecembristă a fost cea a votului negativ: nu-l votaţi pe Băsescu! – a fost cuvântul de ordine al social-democraţilor, liberalilor, maghiarilor, peremiştilor şi penegiştilor. Nimeni nu s-a obosit prea tare pentru a prezenta calităţile prin care candidatul lor ar putea să fi considerat mai bun. Mircea Geoană a rămas pe tot parcursul campaniei un surogat de candidat, nu unul autentic. Au contat în această opinie limitele proprii ale candidatului, care n-a putut ascunde neadecvarea sa pe anumite paliere, scoasă în evidenţă şi de prestaţiile sub aşteptări de la confruntările directe, dar şi incapacitatea – cronică - de coordonare de care dau dovadă la noi coaliţiile. Într-un fel s-a repetat episodul de la suspendarea preşedintelui Băsescu când o alianţă la fel de cuprinzătoare n-a reuşit să obţină la urne ceea ce decisese în Parlament. În faţa unui partid disciplinat, pus cu spatele la zid şi obligat să recurgă la orice procedee pentru a supravieţui liderului său, alianţa a pierdut. Şi a făcut-o într-un mod lamentabil, zicând „hop” înainte să treacă puntea, gest de o imprudenţă epică, pentru care viitorul preşedinte nu va ezita să-i „calce în picioare” – la modul figurat, evident, pe liderii săi, deveniţi inamici personali. „Românii” lui Traian Băsescu i-au învins, deci, pe „românii” lui Geoană şi Antonescu. I-au învins într-o competiţie în care s-au folosit o sumedenie de mijloace incorecte – majoritatea, se pare, de către organizatorii scrutinului – deşi nu acesta a fost motivul decisiv. Un scrutin poate fi alterat, dar nu poate fi decis prin furt. El a fost decis, în ultimul rând, de hiper – activismul partidului lui Traian Băsescu, care nu a lăsat nimic la întâmplare. Pe lângă efortul economic substanţial (sumele puse în joc de campanie sfidează criza!) responsabilii PDL au dinamizat prin varii mijloac