Englezoaica Olivia Manning a publicat în 1980, sub titlul „The Great Fortune“, un roman a cărui acţiune se petrece în România din preajma celui de-al Doilea Război Mondial. Eroina cărţii e o tânără englezoaică, Harriet, care-şi însoţeşte proaspătul soţ, Guy Pringle, profesor de engleză la Universitatea din Bucureşti, la întoarcerea acestuia, în septembrie 1939, în România. Bărbatul e un familiar al mediului bucureştean. Ştie perfect româneşte, e integrat în lumea înaltă bucureşteană, cunoaşte obiceiurile dâmboviţene.
Am putea spune că îndelungata şedere în România l-a balcanizat, transformându-l într-un soi de amestec de Mitică de cârciumă dâmboviţeană şi John de cafenea londoneză. Harriet e pentru prima dată în România. Pe deasupra, felul de a fi, educaţia primită o definesc drept o englezoaică tipică: uscăţivă fiziceşte şi sufleteşte, ţinând cu dinţii la maniere, judecând lumea din perspectiva unei femei care se mulţumeşte doar cu o frunză de salată şi un pahar cu apă rece. Scrisă la persoana întâi, cartea trebuie aşezată sub formula romanului subiectiv, a lumii văzute de...
Astfel, Olivia Manning ne îndeamnă să privim România lui 1938-1940, România sfârşitului de regim carlist şi începutului de regim antonescian, prin ochii unei englezoaice care strâmbă din nas. Rezultatul e şocant. Trăitori în mocirla dâmboviţeană, ne e imposibil să ajungem pe mal şi, de acolo, aşezaţi în şezlong, să ne observăm cu rece detaşare. Prin intermediul Harrietei luăm cunoştinţă de o Românie văzută de un străin, şi nu unul oarecare, ci un englez croit la şcoala altor obiceiuri. Şi mai ales a altor viziuni asupra lumii.
Cum apare România în ochii englezoaicei noastre uscăţive? Ca un spaţiu al grobianismului absolut. Ţară a micilor, a mujdeiului, a tochiturii, a ţoapelor cu pretenţii, a masculilor porcini, ai căror pantaloni scumpi ascund fundul g