Nu-mi propuneam să scriu un text astăzi (n.r. - vineri). E linişte şi pace, ne bucurăm cu toţii de Sărbători.
Nu însă şi liderii chinezi ori iranieni. Înspăimântaţi de erupţia libertăţii de gândire, de resurecţia speranţei, dictatorii recurg la represiune.
Se vorbeşte de-acum despre posibilitatea arestării lui Musavi şi a altor conducători ai protestelor antitotalitare de la Teheran (pe fondul doliului pentru ayatolahul Montazeri, cel care a regrerat public atacul împotriva ambasadei americane, moment culminant al revoluţiei islamice).
Au avut loc „procese-spectacol” (show trials) similare cu ororile de la Moscova din anii ’30 ori din Europa de Est la începutul anilor ’50.
Condamnarea lui Liu Xioabo, cel care, inspirat de lecţiile disidenţei din Europa de Est şi Centrală şi în primul rând de Carta 77, a iniţiat Carta 08, document programatic al mişcării pentru democraţie din China, la 11 ani de închisoare, trădează de fapt angoasele despoţilor bolşevici de la Beijing.
Mărturisesc că nu mi-am făcut niciun fel de iluzii privind natura autoritar-poliţienească, potenţial teroristă, a unui regim pe care unii politologi îl definesc drept „market Leninism” (leninism de piaţă). Este, de fapt, o contradicţie în termeni: eficienţa economică a pieţei libere nu poate funcţiona pe lunga durată acolo unde socialismul antiindividualist şi antiliberal rămâne singurul joc politic admis.
Pentru actuala echipă comunistă chineză, disidenţa simbolizează un pericol mortal. Reacţia acestor despoţi probează cât de precară, cât de vulnerabilă este de fapt puterea lor. Ei domnesc pe baza unui populism etnocentric logodit cu dogmele împietrite ale partidului unic ca forţă politică „unsă” de istorie.
Politbirocraţii Leonid Brejnev, Iuri Andropov şi Konstantin Cernenko i-au prigonit pe Aleksandr Soljeniţîn
