Aţi aflat din Gazeta de ieri că despărţirea lui Mutu de Fiorentina i-a prilejuit ziaristului Stefano Cecchi un editorial memorabil în cotidianul La Nazione. Comparîndu-l pe internaţionalul nostru cu actorul James Dean din pelicula “Rebel fără cauză”, textul îl consideră pe Mutu “frumos şi blestemat, risipitor şi nefericit”. Confratele italian îl laudă fără rezerve pe Il Fenomeno, dar îl şi critică aspru. Îl prezintă drept ceea ce şi e, mai mult decît un fotbalist, un personaj. Inconstant, cu bune şi cu rele.
La un moment dat, Cecchi notează că “Adrian n-a trădat niciodată”. Aici nu mai sînt de acord pentru că, în măsura în care nu şi-a trădat niciodată echipa în cele 5 sezoane petrecute la Firenze, din păcate, Mutu s-a trădat adesea pe sine însuşi. Din pricina numeroaselor ieşiri în decor, de la bătăi în restaurante la consumul de droguri, unul dintre jucătorii exponenţiali ai generaţiei sale, cu vocaţie şi calităţi de lider, nu s-a realizat pe deplin. A rămas dator.
Ar trebui să-l condamnăm pentru asta? Mai degrabă nu întrucît, pînă să-i facă pe alţii să sufere, a suferit chiar el. N-a ajuns model tocmai pentru că nu şi-a propus. Şi-a aşternut prost, de aceea a şi dormit adesea bîntuit de coşmaruri. S-a înscris şi, din păcate, s-a menţinut în categoria celor care consideră că viaţa merită mai întîi trăită şi abia apoi explicată.
La urma urmei, fiind stăpînul propriului destin, fiecare îşi asumă urcuşurile şi coborîşurile, izbînzile şi eşecurile. Nimeni nu decontează pentru altcineva, iar Mutu a plătit cu vîrf şi îndesat pentru erorile lui.
De regulă, în numele serviciilor aduse “naţionalei”, l-am menajat. Dacă nu-l susţineam noi, românii, cine să-l fi susţinut şi încurajat? Totuşi, transferul la Cesena, formaţie care s-a zbătut în Serie A să evite retrogradarea, pare un pas înapoi.
E însă obligaţia lui să demonstreze contrariul. Să arat
