Aşa cum se aştepta, odată cu moartea lui Christopher Hitchens s-a declanşat şi corul credincioşilor de pretutindeni, brusc conectat la witzul soixant-huitardist, care să ne spună că Hitchens is not great. Slavă Domnului, oricare ar fi acela, The Hitch era dotat cu platoşă naturală împotriva rumegătoarelor forumiste, încît reacţia ecumenic-pioasă-revanşardă la aflarea veştii despre cancerul său esofagian (Dumnezeu şi-a luat revanşa) nu a reuşit decît să-l amuze... Sînt convins că şi acum, în cercul cinicilor, nu face altceva decît să zîmbească citind reacţiile de teapa celor de mai sus... Am în faţă cinci cărţi care poartă semnătura lui Hitchens: God is Not Great, Letters to a Contrarian, The Missionary Position: Mother Teresa in Theory and Practice, Hitch-22 (A memoir) şi Arguably, volumul de eseuri din 2011, în care a reunit texte publicate începînd cu 2005. În in-troducerea ultimei cărţi publicate, Hitchens îşi aminteşte de prefaţa pe care i-o scria Nadine Gordimer cu ocazia primului volum de eseuri, cel din 1988. Autoarea sud-africană nota atunci că un eseist ar trebui să scrie întotdeauna ca şi cum ar pregăti un volum postum. De la interpretarea metaforică dată acelor cuvinte în 1988, situaţia a evoluat astfel încît Hitchens şi-a pre-gătit aceste eseuri avînd conştiinţa clară a faptului că este ultima carte pe care o scrie... Şi nu pot să nu mă enervez cînd citesc ce am scris pînă acum, pentru că e un început ridicol de conformist, cum Christopher Hitchens n-a fost niciodată. Şi, ca să împletesc mai departe fularul platitudinilor, nu cred să cunosc un intelectual contemporan care, în ciuda profilului de provocateur, sau contrarian, să creeze în jurul său un halou atît de solid de prietenie. Simptomatic mi se pare valul de amintiri care s-a revărsat în presa internaţională după moartea lui, în ciuda unor poziţii ale autorului care au sfidat, de-a lungul vrem