* Elfriede Jelinek, Pianista, traducere de Nora Iuga, Colecţia "Biblioteca Polirom", Editura Polirom, 2004. Nu ştiam nimic despre Jelinek cînd am cumpărat - într-o doară - prima ediţie românească a Pianistei. La cîţiva ani de la publicarea traducerii la Editura Kriterion (1994), nu se vorbea mai deloc despre această carte extraordinară, nu văzusem nici o cronică, iar coperta extatică, de serie roz, n-avea nici o legătură cu interiorul. Nu e nici o noutate. Cum în presa culturală nu există (decît întîmplător) specialişti în diferitele literaturi, cum editurile îşi fac publicitatea şi difuzarea discontinuu şi selectiv, cum revistele străine sînt la fel de rare (şi inaccesibile) ca ultimele boom-uri literare - e cît se poate de firesc să "receptăm" defazat pînă şi traducerile. Desigur, dacă Elfriede Jelinek n-ar fi fost tradusă în româneşte de poeta şi prozatoarea Nora Iuga (traducătoarea lui Günter Grass, Ernst Jünger, Knut Hamsun şi a altora), aş fi trecut pe lîngă cartea roză de la Kriterion fără mare curiozitate. Ştiam mai multe despre traducătoare, autoarea Scrisorilor neexpediate şi a romanelor lingvistic-senzoriale Săpunul lui Leopold Bloom sau Sexagenara şi tînărul. A fost de ajuns să deschid cartea ca să recunosc marca indiscutabilă a Norei Iuga intricată în demenţa plastică, organică şi satirică a Elfriedei Jelinek din Pianista. Nu pot să nu mă gîndesc însă la urmările pe care le-ar fi avut în literatura noastră un impact veritabil al traducerii acestui roman chiar atunci, în 1994, la începutul "dezinhibării", redescoperirii intimităţii şi a limbajului erotic (post)modernizat. Poate ar fi urmat şi alte traduceri din Jelinek (Îndrăgostitele, Excluşii, Pofta, Copiii morţilor) care acum, după Premiul Nobel, vor veni de la sine. Totuşi, dincolo de mode şi reacţionarisme tîrzii, romanul Pianista (ecranizat între timp de Michael Haneke, cu Isabelle Huppert şi