Ororile din istoria umanităţii devin uneori simple poveşti a căror reamintire nu mai înseamnă, poate, decît un act lipsit de puterea de transpunere a groazei şi a spaimei încercate cîndva de mii de oameni. Receptarea acestor fapte ajunge să fie însoţită de detaşare. De pildă, Torquemada şi crimele înfăptuite de Inchiziţie sînt semne ale unui trecut pe care nu ni-l mai asumăm şi care nu mai provoacă un sentiment acut al responsabilităţii. În mentalul colectiv, marii criminali ai istoriei, cu cît sînt mai îndepărtaţi de momentul prezent, cu atît tind să gliseze către domeniul ficţiunii, ajungînd să fie resemnificaţi pînă la a deveni eroi de romane sau de filme. Sînt însă crime şi atrocităţi ce rezonează încă puternic, iar amintirea lor nu poate să stîrnească decît acel sentiment al culpabilizării ce sugerează necesitatea de a păstra vie în memorie imaginea unor fapte din istorie, ce acum ni se par de neînchipuit. Refuzul sau neputinţa de a rememora teroarea istoriei ar avea drept consecinţă uitarea, cu garanţia aproape sigură a repetării celor mai teribile greşeli, printre care se numără crimele comise împotriva evreilor, în numele unei aşa-zise purităţi rasiale. Amintirea Auschwitz-ului, după mai bine de jumătate de secol, este încă vie şi dureroasă, iar cartea lui Dieter Schlesak, Capesius, farmacistul de la Auschwitz, e o dovadă în plus că evenimentele din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cînd evreii sînt împinşi în sfera marginală a duşmanului par excellence, nu pot şi nu trebuie să fie încă îngropate într-un compartiment al trecutului despre care credem că este pentru totdeauna abolit. Contemporani cu bunicii sau cu părinţii noştri, oamenii care au trecut prin experienţa terbilă a lagărelor naziste nu pot fi încadraţi în seria reconfortantă a personajelor romaneşti. Povestea romanţată ar fi o recompensă prea măruntă pentru cei care ne sînt dovada