„The Road“ este o peliculă apocaliptică nerecomandată celor slabi de înger. Filmul ecranizează romanul omonim al lui Cormac McCarthy; îi lipseşte calitatea transcendentală a cărţii, dar e zguduitor şi umanist totodată.
Capodopera lui Cormac McCarthy, frumoasă, înspăimântătoare şi sadică, despre un tată şi un fiu care încearcă să supravieţuiască într-un nemilos peisaj apocaliptic, părea de neecranizat. Sublimul cărţii nu stă atât în intrigă, ci în întoarcerea frazei - proza are calităţi hipnotice; e ca o jelanie poetic-lugubră despre sfârşitul tuturor lucrurilor. Şi, totuşi, „The Road", e un film apocaliptic ca niciun altul: fără rezoluţie, fără speranţă, însă zguduitor şi umanist. Nerecomandat celor slabi de înger. E amplasat la constelaţii distanţă de „2012", mai exact la mulţi ani după ce lumea s‑a făcut scrum odată cu orice noţiune de moralitate.
Dragoste parentală dincolo de limite
Bărbatul şi Băiatul încearcă să găsească suficientă hrană ca să supravieţuiască într‑o lume devastată, în timp ce fug de bandele de canibali pe care le întâlnesc în drum. Şi romanul şi filmul au în miez o poveste de dragoste arhetipală: un tată îşi iubeşte copilul atât de mult, încât ar face orice ca să‑l ţină în viaţă, în ciuda faptului că toate reperele existenţiale i‑au fost dărâmate şi că civilizaţia, aşa cum a cunoscut‑o, a pierit. Nu mai există niciun motiv pentru care să merite să trăiască, decât o foarte palidă speranţă şi dragostea parentală dincolo de orice limită sau raţiune.
„The Road" reuşeşte să fie o experienţă viscerală şi neliniştitoare şi una dintre puţinele producţii recente cu un star de calibrul lui Viggo Mortensen (într-un tur de forţă) care nu face absolut nicio concesie nevoii de izbăvire a spectatorului. Canibalism, abatoare umane, bande Mad Max de vânzători de carne şi o iarnă nucleară atât de întunecată şi de deprimantă, încât face